Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

A(m) fost odată un reporter arestat

A stârnit o vie emoție și multă indignare isprava vigilenților noștri jandarmi care, surprinzându-l în metrou pe un tânăr fără masca trasă fix peste nas, au tăbărât pe el, l-au legat fedeleș și nu s-au lăsat până nu i-au aplicat 4 (patru!) amenzi. Bravo lor, vor zice vajnicii propagandiști ai isteriei Covid-19, așa îi trebuie dacă nu respectă regulile jocului! Așa aș fi spus și eu, dar bag de seamă că mai mulți oameni cu toate țiglele pe casă nu mi-au atras atenția că tânărul cu pricina putea fi atenționat să își pună masca așa cum trebuie, iar, în cazul în care ar fi fost recalcitrant, putea fi legitimat și sancționat fără să fie nevoie de un ditamai comando și de un asemenea tămbălău.

Aș fi putut, firește, să închid aici discuția, dar am ales să stărui asupra subiectului fiindcă nu sunt nici rare și nici puține ocaziile în care ni se spune că jandarmeria și poliția au rupt-o în mod definitiv și irevocabil cu practicile defunctei Miliții. În ceea ce mă privește, am la activ câteva experiențe dureroase – și la figurat dar și la propriu – care mă fac să fiu cumva solidar cu tânărul despre care discutam mai înainte. Una datează din vara lui 1966, când, după ce mama a fost arestată în urma unei înscenări a Securității, am fost anchetat de către un oarecare maior Pascu de la Miliția Regiunii Oltenia. Care maior Pascu mi-a spus că nu voi pleca acasă din biroul Miliției Raionului Caracal până nu recunosc și declar că mama se face vinovată de cele ce i se puneau în cârcă. A trebuit ca ,totuși, comandantul de atunci al miliției Caracal, să intervină și. Pe propra-i răspundere, să îi ceară acelui Pascu să mă lase să plec fără să mai dau declarație. Nu aș mai vrea să povestesc mai multe despre acest subiect, mai întâi fiindcă nu îmi face plăcere să îmi amintesc aceste netrebnicii, dar, în egală măsură, pentru că nu fac parte dintre cei care fac publice asemenea întâmplări spre a poza în victime ale opresiunii și ale regimului totalitar. Am ales, însă, să vă povestesc o altă istorioară, ceva mai amuzantă, zic eu…

Să tot fi fost prin vara lui 1972 când, ca tânăr gazetar, am fost trimis pe teren, în județul Cluj, spre a scrie ceva despre absolvenții de facultate care au decis să meargă la post în localități mai modeste dând, în acest fel, dovadă de maturitate politică și de angajament cetățenesc. Subiect care se înscria în aria tematică a propagandei după Conferința Națională a Partidului ce tocmai avusese loc.

Am mers, mai întâi, la Comitetul Județean UTC, de unde am și primit , la țanc, un subiect pe măsura așteptărilor. Mai precis, era vorba despre o tânără care absolvise facultatea, în acea vară, la Cluj, și care refuzase un post în metropola județului, dorind să vină în localitatea natală, Câmpia Turzii, pentru a pune umărul la înfăptuirea politicii partidului. Am căutat-o, deci, pe tânăra profesoară la locul ei de muncă și am convenit să ne întâlnim mai spre seară pentru a realiza interviul.

Iar, dacă tot îmi rămăsese niște timp la dispoziție, mi-am zis cum că nu ar fi rău să trag o raită și le la Întreprinderea Industria Sârmei, unde lucra inginerul Jean Lupea, cu care legasem prietenie încă din studenție.

După care, firește că m-am întâlnit cu eroina viitorului meu reportaj. Pe care am invitat-o la o locantă unde, la o cafea și o citronadă, urma să realizăm dialogul. Numai că, nici nu apucasem bine să dăm comanda, că la masă a venit un ins în uniformă de milițian, de fapt un căpitan, care, pe ton imperativ mi-a cerut să îl urmez. Nu tu cerut buletin, nu tu altceva. Ba, să nu mint, după ce m-a înșfăcat zdravăn, i-a spus profesoarei care pur și simplu rămăsese interzisă de situație:
— Altădată, să fiți mai atentă cu cine mergeți într-un local.

Asta a fost doar prima fază, pentru că, ajuns la sediul Miliției locale, am fost băgat, de fapt înghiontit, în biroul comandantului. Care comandant bineînțeles că nu s-a recomandat, dar despre care aveam să aflu mai târziu că se numește „tovarășul Langa”.
— Ia dă mă buletinul, m-a luat el din scurt.

Buletin mi-a cerut, buletin i-am dat!
— Ahaaa, a explodat el după ce a răsfoit buletinul meu de populație, ești din Caracal, fir-ar mama ta a dracului de răgățean!
Și jaaap!, un pumn în față, din acela zdravăn, de milițian.
— Bagă-l în arest, i-a ordonat el subalternului, despre care, tot mai târziu, aveam să aflu că se numește Szegedy sau cam așa ceva, și până mâine să îl faci să spună și ce a supt de la mumă-sa!
Disciplinat, subalternul m-a condus (vorbă să fie!) până la zdup. Pe drum, firește, adăugând pumnului primit de la șef câteva pălmuieli din rezerva proprie.

Dis de dimineață, adică pe la un 7 și jumătate, tot el a venit să mă ducă sus, la șefu’.
— Ia spune, m-a luat acesta, te-am gândit să ne spui adevărul? Ce mama dracului căutai mă tu la crâșmă cu soția tovarășului…? (Tovarăș despre care aveam să aflu, tot mai târziu, că este o persoană cu ceva funcții în ierarhia locală.)
De data asta, nu m-am mai putut abține și am răspuns:
— Am căutat să fac ceea ce îmi cere meseria.
După care, am scos din buzunar legitimația de ziarist pe care scria „Tânărul leninist – organ al CC al UTC”. Atunci să le fi văzut mutrele celor doi!
— Tovarășe ziarist, a dat Langa în bâlbâială, dar de ce nu v-ați legitimat? Da, a fost o confuzie, ne cdrem scuze și vă rugăm să nu vă supărați pe noi.
— Eu de scuzat pot să vă scuz, dar sunt curios ce o să spună tovarășul primar atunci când îi voi povesti isprava voastră.

Sincer să fiu, am invocat numele primarului – Oniga, dacă îmi aduc eu bine aminte – fiindcă, în conformitate cu uzanțele vremii, în prealabil fusesem și la primar ca să îl informez despre scopul și durata vizitei mele în localitate.

Ce a urmat, nici nu este greu de imaginat, cred. Două zile la rând am petrecut cu băieții de la UTC, adică de la oraș și din uzină, doar-doar îmi va mai trece supărarea. Și, de parcă asta nu era de ajuns, la întoarcere, adică în compartiment cu mine, s-a legat o conversație între doi călători:
— Hai să îți spun ce a pățit un fraier de ziarist, zilele astea, la noi, la Câmpia Turzii.
După care i-a povestit pe scurt pățania , conchizând:
— Da’ și ăla tăntălău, i-a lăsat pe milițieni să îl tăbăcească și nu s-a legitimat decât a doua zi dimineață.

Vorbă la care nu am mai putut răbda și mi-am declinat identitatea. Ce a urmat, iarăși vă puteți lesne închipui. Mai ales dacă vă mai spun că, pe atunci, încă nu era în vigoare, restricția privind servirea beuturilor bețive numai după orele 10 fix trecute!