Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Secretul Zeiței de la Montreal

Astăzi, 12 noiembrie, Nadia Comăneci, inegalabila Zeiță de la Montreal, împlinește o frumoasă vârstă. Fericit prilej pentru fiecare dintre noi pentru a-i reînnoi sentimentele de admirație și respect față de cele 25 de medalii, dintre care 15 de aur, pe care le-a înscris în impresionantul său palmares. La mulți ani, Nadia Comăneci, dimpreună cu încredințarea că ne ești și ne rămâi una dintre cele mai puternice întruchipări ale geniului creator al acestor atât de încercate și atât de nobile meleaguri!

Scriu aceste rânduri și nu pot să nu îmi amintesc faptul că, în urmă cu cinci decenii, tânăr gazetar fiind, am avut privilegiul să o cunosc și să fac un interviu cu acest adevărat copil minune al Oneștiului și al țării. De fapt, venisem la Onești la sugestia colegului Gheorghe Sprințeroiu, de la „Scânteia tineretului”, care mi-a recomandat să merg acolo pentru a-l cunoaște pe profesorul și artistul plastic Gheorghe Mocanu. Cel care, la școala generală numărul 5 din localitate, a avut inițiativa unui cerc de pictură pentru elevii săi, care vădeau talent și dragoste pentru această nobilă artă. Poate că unora li se va părea ciudat sau pur și simplu de necrezut că un ziarist de la revista „Tânărul leninist”(organ al CC al UTC) se încumeta să facă treaba asta, dar, și tot spre surprinderea unora sau altora, trebuie să spun că, în pofida titlului, această revistă suferise radicale transformări, în sensul că nu mai era doar o tribună propagandistică a partidului – stat, ci își propunea să scrie despre performanțele unor tineri… mai mult sau mai puțin leniniști! Lucru nu tocmai ușor de realizat, dacă ne gândim că eram la doar câteva luni de la lansarea habotnicelor Teze din iulie (1971), care au declanșat mini-revoluția culturală de la noi. Dimpotrivă, noi, redactorii revistei, nu mulți la număr, căutam și, de multe ori reușeam, să găsit subiecte și eroi de reportaj care să iasă cumva din șabloanele și din poncifele oficializate.

De aceea, m-am bucurat atunci când, după cum cerea regula, mergând să mă prezint la Valerian Ghineț, primarul municipiului, acesta mi-a spus, sincer și direct: „Mergeți să vedeți copiii orașului”. Ceea ce am și făcut, ghid fiindu-mi Elena Hollerbach, inimoasa prim secretar al Comitetului Municipal al UTC, care mi-a propus să scriu ceva despre clubul de gimnastică, înființat și antrenat de soții Martha și Bela Karolyi. Subiect despre care, la drept vorbind, nu aveam știință să se fi scris prea multe la acea vreme, cu atât mai mult cu cât, atunci când se vorbea despre performanțe în gimnastică, primul nume era cel al Elenei Leuștean. Distinsă sportivă care, de-acum, depășise pragul adolescenței…

Am mers, așadar, la sala unde se antrenau elevele soților Martha și Bela Karolyi, și după ce am remarcat seriozitatea cu care răspundeau comenzilor antrenorilor, am întrebat cu cine aș putea să realizez interviuri pentru gazetă. Primele nume fiind, după cum țin bine aminte, Teodora Ungureanu și Nadia Comăneci. Teodora având 11 ani, iar Nadia 10. Cât privește interviurile propriu zise, trebuie să spun că Teodora mi s-a părut mai vorbăreață și mai dispusă la dialog. În schimb, colega ei, Nadia Comăneci, mi-a răspuns în puține cuvinte și fără a se pierde în confesiuni sau în păreri care să îl surprindă pe reporter. Țin, însă, minte în mod deosebit faptul că, atunci când am întrebat-o ce îi place mai mult și mai mult să facă, răspunsul acestei fetițe de 10 ani a fost foarte concis și foarte la obiect: Îmi place să muncesc!

După care, și-a luat „la revedere” și a plecat să își continue exercițiile. Îmi pare sincer rău că nu am acum în față numărul de revistă în care a apărut reportajul despre copiii Oneștiului, dar îmi aduc aminte că am consemnat și am comentat cu bucurie răspunsul Nadiei Comăneci. Răspuns care, după cum ne-a demonstrat-o palmaresul său, este, de fapt, un adevărat crez de viață.
Crezul de viață și marele secret al Zeiței de la Montreal, cheia performanțelor sale.