Boema. Cronica unor întâlniri memorabile (LXXIV)

Camus cu k… de la kapa!

Mă uit și eu, ca tot omul, la televizor sau pe câteva canale ale media alternative și nu pot să nu îmi fac cruce, ba să și îmi suflu în sân când văd, citesc și aud cum reporteri sau reporterițe, oameni în toată firea, nu mai știu cum să se facă preș doar-doar de le vor intra pe sub piele unor starlete cu fițe cât carul! Nu vreau să înțelegeți că asemenea confrați- de regulă, oameni tineri- trebuie să se tragă de brăcinare (vorba olteanului) cu asemenea meteorice vedete ale zilei, dar de aici și până la a înghiți pe nemestecate sclifoselile unor asemenea glorii expirate înainte de a fi atins apogeul e o cale lungă și destul de jenantă. Firește, pentru respectivii confrați la care mă refer. Drept pentru care, tare mult aș vrea ca, atunci când asemenea vedetuțe de plexiglas se umflă în pene, mai ales în fața camerelor de luat vederi, jurnalistul/jurnalista în misiune să le pună o întrebare parșivă care să le dezumfle mintenaș pe aceste veleitare personaje. Personaje nu și personalități, dar pe care câte un editor sau șefușor le-a ordonat să le măgulească și să le caute în coarne numai și numai pentru că- vezi Doamne!- așa o cere publicul…

Iar, ca să nu spuneți că vorbesc cu păcat și în necunoștință de cauză, dați-mi voie să vă istorisesc o întâmplare nostimă din proprie experiență. Cum-necum, la un moment dat, cuiva dintre șefii de la gazeta la care lucram în primii ani de după Decembrie 1989 i-a venit ideea să facem un interviu cu o jună interpretă de muzică ușoară care, zice-se, rupsese gura târgului. Geaba am încercat să îi spun că nu mi se pare că respectiva ar fi chiar a opta minune a lumii, fiindcă mi s-a aruncat numaidecât replica … care nu admite replică. Aia cu „asta vrea publicul”. Replică cheie în economia de piață, pe care nu aveam cum să o contrazic fără să risc a mi se spune că am rămas partizan al economiei etatizate ș.a.m.d.

În consecință m-am făcut luntre și punte și am dat de numărul de telefon al vedetuței, iar, după asta, am convenit data și locul interviului. Ajuns, a doua zi, acasă la duduița, a trebuit să îi suport ochii dați peste cap și grimasele cu care cadabulisea să răspunză la modestele mele întrebări. Cum-necum, la un moment dat a venit vorba despre autorii preferați, primul nume pomenit fiind Camus. Nume rostit foarte apăsat de către fițoasa tele-personalitate, care m-a și întrebat dacă știu cum se scrie. Firește că i-am spus că nu știu, ba chiar am și întrebat-o dacă se scrie Camus cu K.. de la Kapa. Exasperată în ultimul hal de ignoranța mea, starleta mi-a luat pixul și a caligrafiat CAMUS. Adică, cu litere mari ca să pricep și eu cum vine treaba cu noțiunile de cultură generală. Am mai continuat să sporovăim pe alte câteva subiecte, după care, ca să încheiem, am întrebat-o pe eroina interviului dacă are o maximă de viață preferată. Întrebare la care signorina cu pricina a căzut pe gânduri, așa că m-am oferit să o ajut:

– Păi dacă tot mi-ați spus, mai înainte, că vă place autorul acela, Kamus parcă sau Camus, atunci haideți să îl punem pe acesta: „Je laisse Sisyphe au bas de la montagne! On retrouve toujours son fardeau”. Mai departe, văzând că vedetuța a căscat ochii cât cepele, i-am sărit uite în ajutor și-am propus să îl punem mai bine pe acesta: „La lutte elle-meme vers les sometts suffit a remplir un coeur d*home. Il faut imaginer Sosyphe heureux”.

Cu asta, am dat gata și interviul și l-am dat gata și, mai ales, pe șefulețul de la gazetă care mă trimisese ață la vedeta cu pricina:-Vezi, mi-a spus el după ce a iscălit cu mână calificată bunul de tipar pe text, am știut eu la cine te trimit! Om de valoare, tânără speranță, nu ca inculții ăia de la Cântarea României.