Bogdan Simionescu – lumea polimerilor naturali şi sintetici îl subordonează definitiv

Un om predestinat să demonstreze proprietatea de transcendenţă, ca aspiraţii şi ca mod de a o împlini. Venit pe lume într-o casă unde ştiinţa de carte şi mentalitatea valorificării ei s-au impus drept postulate obligatorii, Bogdan Simionescu a simţit din fragedă pruncie imperativele tradiţiei şi impulsul de a se raporta la pragul de sus al cetăţii. Cristofor Simionescu s-a încrustat în şcoala superioară românească drept un catarg inconfundabil. În chimia românească, de asemeni. Fiul şi-a asumat destinul de culisare pe coordonate similare. Vascularizarea succesului s-a garantat prin înscrierea timpurie în repere catalizante. Întrevederea noastră se desfăşoară la Institutul de chimie macromoleculară „Petru Poni” de pe Copou. Un sanctuar destinat să găzduiască şi ocrotească vrăjitoriile declanşate în cosmosul chimiei organice. În biroul de vizavi a lucrat ani de zile academicianul – senior, Cristofor. Din anul 2000, dincoace, în acest cabinet, îşi are baza de acţiune academicianul junior, Bogdan C. Nu doar chestiune de continuitate, ci şi de armonizare a transferului, dinspre ce a fost, prin ce este, către ce va fi să fie.

Profesorul Bogdan C. Simionescu, astăzi vicepreşedinte al Academiei, a absolvit Facultatea de chimie industrială în 1971. Este acum şeful cursului de ştiinţa polimerilor. Spectacolul acumulărilor, gata să confere premize maturizării, începe imediat după absolvire. Din anul următor va activa în departamentul de specialitate al Universităţii din Louvin. Se va concretiza în lucrarea de doctorat. Se va întoarce la Iaşi, la Politehnică (Universitatea „Gh. Asachi”). Va fi invitat ca profesor la Universitatea Kyoto. Vor urma, în succesiune, stagiile de profesor – invitat la diferite şcoli superioare din Franţa. Ani de zile este şeful Catedrei de Macromolecule la „Asachi”. Primeşte un premiu al Academiei. Lumea polimerilor naturali şi sintetici îl subordonează definitiv.

Aici, într-o ambianţă de linişte cuceritoare, îşi duce existenţa colectivul ieşean de cercetători creditaţi cu şansa de a nu lăsa chimia organică românească să vegeteze. Departe de zgomotul străzii, în atmosfera proprie activităţii ştiinţifice, complice seriozităţii şi severităţii impuse de operaţii pe cord deschis, se consumă un anotimp promiţător evoluţiilor. Se caută soluţii pentru probleme încinse, se consumă eforturi de adaptare şi modernizare. Vizitez un laborator abia pus la punct pentru tăierea panglicii inaugurale. Mi se face acest hatâr. Străbaterea încăperilor izolate termic şi fonic este precedată de înveşmântarea în halate şi încălţări specifice, cât să nu apară condiţii virusării de vreun fel. Văd în acest ultim proiect însemnele stenice ale forţei de a măsura trăirile zilei de azi prin pulsaţiile celei următoare. Pentru ştiinţa românească, traiectoria tehnico-ştiinţifică a unor actori de acest calibru reprezintă un semn de confirmare pentru ce s-a reuşit anterior. Şi de optimism. Se poate miza pe continuitate în parametrii impuşi de vremuri.