Ca de atîtea ori pînă acum, Germania a ajuns prea tîrziu la Masa Lumii

Scriam în editorialul Germania și deschiderea NATO spre Est din Evenimentul zilei, 21 octombrie 1993, aceste rînduri profetice despre politica Germaniei de după reunificare:

Localitatea balneară Travemünde din nordul Germaniei găzduiește în aceste zile reuniunea miniștrilor apărării din țările NATO. Marile agenții de presă cad de acord, în relatările lor, că toate celelalte subiecte programate au fost trecute în umbră de cel referitor la admiterea în NATO a țărilor din Europa Centrală și de Est. Cauza aparentă a acestei concentrări a atenției rezidă în faptul că reuniunea are menirea de a pregăti conferința la vîrf a NATO din 10 ianuarie 1994. La această conferință urmează să se abordeze, din cîte se știe, una din cele mai arzătoare și controversate chestiuni cu care se confruntă NATO în ultimul timp: deschiderea către fostele țări comuniste.

Cauza reală a luării în dezbatere încă de pe acum a restructurării NATO trebuie căutată însă în extraordinara presiune pe care o face Germania pentru admiterea în organizație a fostelor țări comuniste. Chiar în preziua conferinței, ministrul Apărării al Germaniei, Volker Rühe, a declarat la Televiziune că se va bate pentru a-și convinge tovarășii de Tratat că deschiderea către Est e absolut necesară: Admiterea NATO e cerșită de toate fostele țări comuniste. Mai mult, cum unii oficiali ai organizației au declarat că va avea loc o primire selectivă, între țările Europei Centrale și de Est se poate constata o întrecere sălbatică pentru a ajunge în plutonul care urmează să fie admis în prima etapă. Germania se manifestă drept principala susținătoare a lărgirii hotarelor Pactului Nord Atlantic. Să se fi înduioșat ea peste noapte de soarta amărîtelor țări din Europa Centrală și din Est rămase, după destrămarea Tratatului de la Varșovia, în afara oricărui pact de securitate?

Firește că nu.
Aprigele insistențe ale Germaniei se explică nu printr-o tresărire sentimentală, ci prin necesitatea satisfacerii propriilor interese.

Destinul modern al Germaniei e marcat de diferența ivită la un moment istoric dat între uriașul potențial economico-militar al țării și locul ocupat la masa numită împărțirea lumii. Ca într-un blestem, Germania a ajuns mereu la această masă strîmtă, prea tîrziu, cînd nu mai era nici un loc. Nevoia ei de a fi admisă acolo unde se face și se desface lumea a provocat două războaie mondiale. Situația de acum a Germaniei o amintește izbitor pe cea premergătoare atît primei, cît și celei de-a doua conflagrații planetare. Din 1949, de cînd neînțelegerile dintre URSS și Aliați, au dus la divizarea sa, națiunea germană a fost constrînsă să joace un rol european și internațional mult sub ambițiile sale. Împărțirea lumii în două a făcut ca fiecare dintre cele două Germanii să nu poată mișca în front. Germania de Vest a trebuit să țină cont în permanență de liderul incontestabil al lumii apusene: America. Germania de Est, de liderul blocului comunist: URSS. Acum lucrurile sînt total schimbate. Reunificarea a făcut din Germania o mare putere europeană și chiar planetară în plan economic și militar. Încheierea Războiului rece a pus capăt bipolarității internaționale. Multe dintre țările care pînă mai ieri se vedeau obligate să stea în umbra uneia dintre cele două superputeri simt că le-a venit momentul. Printre acestea se numără, firește, și Germania. Numai că, la fel ca și anterior în istorie, Germania a ajuns prea tîrziu. Masa marilor puteri e ocupată. Organismele vest-europene, de exemplu, stau mai departe sub protecția SUA. Unul dintre acestea e NATO. Pactul Nord Atlantic s-a constituit la 4 aprilie 1949 cu scopul nemărturisit de a pune țările vestice sub protecția americanilor. Astfel, în ciuda declarațiilor afișate, NATO rămîne un organism condus de SUA. O situație care nu convine Germaniei, ea însăși animată de ambiții de mare putere. Cum s-ar putea pune capăt acestei situații? Prin deschiderea NATO către țările din Est. Inevitabil, admiterea fostelor țări comuniste ar duce la o regîndire nu numai a rolului, dar și a structurii organizației. În cadrul acestui proces, s-ar diminua, dacă nu chiar s-ar pierde cu totul, rolul de lider al Americii, rol pentru care s-a constituit Pactul Nord Atlantic.