Ca intelectual, nu poţi să fii decît de Stînga

În anii 1970, Ivasiuc, în „România literară“ încerca o mică revoluţie, relaxată, citind realitatea printr-un ochi radical. Dumneavoastră ce gen de revoluţie aţi accepta?

Era o prostie pentru perioada aceea… Îi înţeleg pe radicalii sau pe extremiştii terorişti din America Latină. Înţeleg chiar modelul de revoluţionar practicat de Andre Malraux, cel care aruncă bombe în calea trenurilor. Este un gen de revoluţionar cu ochelari, foarte cultivat, care cu mîna lui poate să împuşte zece poliţişti. Nu se poate discuta acuma, dar, probabil, în momentul în care se va dezvolta un capitalism în România – şi el va fi un capitalism atipic, în mucezeală balcanică, mizer – aici, mai mult ca sigur se va dezvolta o mişcare radicală, chiar de genul „Brigăzilor roşii“. Va fi inevitabil. Să ne gîndim la fiii de intelectuali care se vor afirma şi vor constata că sînt săraci sau chiar uşor înstăriţi, gen Lenin, şi vor vedea cît de rău trăiesc alţii. Nu cred că intelectualitatea de atunci va fi de partea bogătaşilor. N-are cum să fie. Nu poţi să fii intelectual decît de stînga. Dar nu se pune problema acum, pentru că, de fapt, nu avem o clasă de bogătaşi care să ne sfideze. Asta nu este decît o clasă de bişniţari.

Tezele din iulie 1971 au marcat începutul multor disidenţe… Cum le-aţi receptat?

Eram deja redactor-şef adjunct la „Echinox“. Îmi pregăteam lucrarea de stat şi toţi profesorii mei au sesizat acea dare înapoi. La tipografie stăteam de vorbă cu Ioan Pop, care era redactor-şef, şi comentam acest lucru. Dar a fost sesizat chiar şi de oamenii simpli. În toamnă, cînd m-am dus acasă, m-a vizitat un unchi de-al meu care lucra în Valea Jiului. Nu era intelectual. Şi mi-a spus: „Domnule, acuma ar fi bine să stai, aşa, mai deoparte, să nu te arunci în faţă“. Da, şi omul simplu percepea că se schimbase ceva. Dar şi acest punct de vedere 1971 este contradictoriu. După tezele din iulie, Ceauşescu a deplasat accentul de pe adeziunea antiintelectuală şi antiliberală în cultură, pe bătălia pentru respectarea codului eticii şi echităţii sociale. Mai mult pe morală. Or, asta nu putea decît să convină scriitorilor, căci ei erau primii admiratori interesaţi de eliminarea corupţiei, nepotismului din societatea comunistă. Ţin minte că şi scriitorii, în cuvîntări, chiar şi Jebeleanu, au mers pe acest lucru. În legătură cu momentul 1971 circulă o idee care aproape a devenit axiomă dar cu care eu nu sînt de acord sau mă îndoiesc. Şi anume că Ceauşescu a lansat aceste teze după ce a venit fascinat din China şi Coreea. Într-adevăr Ceauşescu a venit fascinat din China şi Coreea, dar nu aceasta este cauza principală. Ceauşescu era un bun om politic, avea un mare instinct politic, nu era cel care să se lase încîntat de o vizită. Aşa a fost şi în America şi cînd s-a întors n-a imitat America. De fapt, altele sînt cauzele. Cred că Ceauşescu a sesizat un lucru de care nu şi-a dat seama Gorbaciov. Din 1968 el a constatat că, mergînd cu liberalismul promovat pînă atunci, nu putea să ajungă decît la negarea socialismului. Or, el nu a fost pregătit niciodată să nege socialismul. Deci el a intuit ceea ce Gorbaciov n-a reuşit să priceapă niciodată decît, probabil, după ce a fost debarcat. Ceauşescu a rămas surprins de mişcarea studenţilor din 1968, cînd aceştia au protestat în faţa Ambasadei sovietice, cînd au apărut acele colinde în revista „Amfiteatru“. Probabil avea semnale de la Securitate că lucrurile încep să-i scape din mînă. Să nu uităm că în 1968, în decembrie, s-a schimbat conducerea revistei „Amfiteatru“. Au început să fie nişte mişcări…

(Din cartea – interviu ”Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan”, semnată de Constantin Iftime la editura Contraria)