Ca să fie sincer în Memorii, Ion Iliescu ar fi trebuit să se drogheze în prealabil

Momente și evenimente comentate de mine. De cum au apărut, în 2014, la Litera, memoriile lui Ion Iliescu, sub titlul Destinul unui om de stînga. Amintiri, m-am grăbit să le cumpăr și să le citesc. Însemnările care urmează au fost scrise pe vremea cînd Ion Iliescu trăia. Precizarea e necesară pentru a înțelege referirile la personajul care era Ion Iliescu la vremea respectivă.

Prin cartea Destinul unui om de stînga Ion Iliescu își publică memoriile. E varianta ultimă testamentară a autorului. Biografii, istoriciii, scholarii (cum le zic americanii cercetătorilor) trebuie să ia în considerare doar varianta din această carte.

Specificul Memoriilor e dat în Istoria Culturii de punerea în prim plan a personajului narator. Ca în orice proză subiectivă, eul narator se descrie pe sine și pe ceilalți. Lectura oferă cititorului o dublă experiență. Pe de o parte de a vedea lumea prin ochii eului narator. Pe de alta, cea de a descoperi adîncimile sufletești ale eului narator. De aceea, poate, caracteristica de esență a Memoriilor e concretețea. Naratorul povestește fapte și se povestește pe sine în planul faptelor, gîndurilor, emoțiilor.

Se supune eului narator din Destinul unui om de stînga această lege a literaturii zise și subiective?
Indiscutabil, nu.

Cartea întrece în plicticoșenie materialele dedicate Învățămîntului de partid din presa comunistă, ba chiar și discursurile lui Ion Iliescu de pe vremea cînd era un politician activ. Și nu pentru că fostului președinte i-ar lipsi talentul literar al lui – să spunem – Wiston Churchill. Sînt sute de memorii în Istoria lumii lipsite de talent literar sau chiar de talent publicistic. După cum observa Camil Petrescu în comentariile la Însemnările colonelului Locusteanu, forța memoriilor stă sinceritatea mărturisirii. Un text chiar și agramat e mult mai valoros dacă e sincer decît unul bine scris, iscălit însă de un ipocrit.
Slăbiciunea Memoriilor lui Ion Iliescu își are explicația în uriașa autocenzurare a autorului. Ion Iliescu nu mai e președinte. Nu mai e nici măcar politician. E un om în apusul vieții. Politicienii în exercițiul puterii, vedetele, liderii de opinie au toate motivele să se autocenzureze. Dacă le-ar trece prin cap să-și scrie memoriile, rezultatul ar fi o broșură. Așa s-a întîmplat cu volumul Pas cu pas al lui Klaus Iohannis, publicat sub porecla de memorii în campania electorală din 2014. Volumul s-a vrut o broșură de propagandă electorală și nu o carte de memorii.
Sinceritatea l-ar putea costa pe un politician în exercițiu.

Ce l-ar putea costa însă pe Ion Iliescu?
Nimic.
Și atunci de ce se autocenzurează?
Din instinct.

Ion Iliescu e activist comunist din 1947. A supraviețuit tuturor cutremurelor din PCR. Trimiterea la Timișoara n-a fost o cădere. N-a fost ceva asemănător morții lui Lucrețiu Pătrășcanu sau prăbușirii Anei Pauker. Prin urmare, pînă în decembrie 1989, Ion Iliescu a fost un supraviețuitor. Bătălia pentru supraviețuire cere în comunism dedublarea perfectă. Nu trebuie să știe ce gîndești nici măcar de nevastă. Dedublarea înseamnă o strașnică autocenzură. Intrată în sînge, funcționînd din instinct, fără să te gîndești o clipă.

Această autocenzură l-a îmbolnăvit pe Ion Iliescu de fals de aparențe pentru toată viața.
Ca să fie sincer în Memorii, ar fi trebuit să se drogheze în prealabil. Ar fi fost condiția de fond a sincerității.

Autocenzura dă memoriilor nota definitorie de discurs oficial al lui Ion Iliescu despre viață.
Nu transpare nici o emoție. Nu se vede nici un ecou în suflet al unei întîmplări. Autorul trece prin viață ca gîsca prin apă.

Trimiterea la Timișoara a fost o lovitură dată omului Ion Iliescu. Nu se vede asta în Memorii. Ne-am fi așteptat la transcrierea unei supărări, a unei revolte, a unei nedumeriri.
Nici vorbă de așa ceva.
Ion Iliescu scrie despre acest moment de destin din viața sa cu indiferența cu care un Referat de cadre scrie despre o schimbare din cartea de muncă a unui activist.