Ca și azi, la semnarea tratatului româno-ucrainean, în 1997, am renunțat la interesele noastre sub presiunea Marilor Puteri

Momente și evenimente comentate de mine. M-am numărat printre puținii lideri de opinie care am criticat Puterea de la București pentru că a semnat Tratatul cu Ucraina (2 iunie 1997) fără a negocia la sînge, dar mai ales, fără a ține cont de pericolul mortal al naționalismului ucraiean. Într-un editorial din Cotidianul, 5 septembrie 1998, intitulat Un eșec: Tratatul cu Ucraina, semnalam neîndeplinirea de către Ucraina a multor prevederi ale Tratatului, în timp ce România le îndeplinea riguros pe toate.

De trei ani și ceva, politica României față de Ucraina amintește, prin crasele neghiobii, de politica din perioada semnării Tratatului. O politică definită prin incredibila abandonare a intereselor noastre naționale pe altarul intereselor ucrainene.

Prevăzînd evenimentele grave ce se vor isca mai tîrziu din faptele aparent neînsemnate ale prezentului, înțeleptul Kesarion Breb, eroul romanului sadovenian „Creanga de aur”, reamintește învățătura potrivit căreia „viermii stau în fapte ca-n flori”. Deși nu sîntem pe vremea Bizanțului, cînd se petrece acțiunea celebrei cărți a lui Sadoveanu, putem spune și noi, referindu-ne la Tratatul româno-ucrainean, iscălit anul trecut, că relele ședeau în el precum viermii în flori. Acești viermi au crescut și au ieșit azi la suprafață. Prevederile documentului au fost riguros îndeplinite de către România. Ucraina, în schimb, le-a sfidat și le sfidează: școlile românești sînt închise, asimilarea românilor din Bucovina de Nord și din Ținutul Herței duduie din toate motoarele, pretențiile asupra Insulei Șerpilor sînt afirmate public, deși s-ar fi impus tăcerea pînă cînd tratativele de culise ar fi dus la un deznodămînt.

Cînd a început frenezia vizînd încheierea cu orice preț a Tratatului de bază româno-ucrainean, o mînă de politicieni și jurnaliști au atras atenția lui Emil Constantinescu, premierului Victor Ciorbea și lui Adrian Severin, șeful diplomației noastre din acel moment, că un asemenea document fundamental pentru interesele românești trebuie negociat cu maximă prudență. Avertismentele noastre (spun, noastre, pentru că printre puținii jurnaliști care au tras semnalul de alarmă m-am numărat și eu) se bazau pe cunoașterea realităților din Ucraina și din lume.

Știam, la acea oră, că naționalismul ucrainean e unul din cele mai crîncene naționalisme din Europa postcomunistă.
Spre o asemenea ferocitate au fost împinși liderii de la Kiev nu numai de tradițiile ucrainene, dar și de situația economică și politică de după dobîndirea independenței. Țară lipsită de o experiență a statalității, Ucraina a întîmpinat, după desprinderea de Rusia, dificultăți enorme. Revenirea la statul de drept s-a dovedit grea și pentru țări din Est pe care comunismul le lipsise doar o jumătate de secol de experiența instituțiilor de drept. Cum să fie ușor Ucrainei să-și constituie instituțiile democratice în condițiile în care ea n-a existat ca stat independent din secolul al XVIII-lea cînd Kievul devine parte integrantă a Rusiei?! Confruntați cu enorme dificultăți politice și economice după proclamarea independenței, în 1991, liderii de la Kiev și-au concentrat eforturile pe cultivarea naționalismului sălbatic, singurul lucru pe care-1 pot face politicienii cînd sînt incapabili de așezări mai subtile. Era de așteptat ca Ucraina să vadă în tratatul cu țara noastră nu un document aparținînd lumii modeme, ci un cec în alb pentru promovarea naționalismului împotriva românilor din Bucovina de Nord și Ținutul Herței.

Știau acest lucru Emil Constantinescu, Victor Ciorbea și Adrian Severin?
Mai mult ca sigur, da. A presupune contrariul înseamnă a crede că în fruntea țării se aflau la vremea respectivă niște orbi în materie de informații confidențiale. Și cu toate acestea, ei au iscălit, în mai 1997, Tratatul româno-ucrainean într-o formulă care nu garanta prin nimic respectarea drepturilor minorității românești din Ucraina, rezolvarea corectă a disputei privind Insula Șerpilor, recunoașterea adevărului istoric despre răpirea Bucovinei de Nord și a Ținutului Herței. Mai mult, în nebunia de a semna cu orice preț Tratatul, mașinăria propagandistică a Puterii s-a opintit pentru a transforma momentul într-o sărbătoare națională, pentru a eticheta pe cei deloc încîntați de forma lui finală drept oameni ai Moscovei, comuniști, securiști.

De ce-au făcut asta?
Pentru că puterea instalată în noiembrie 1996 a fost și este bolnavă după aplauzele Occidentului. Or, marile Puteri s-au străduit să obțină din partea României toate concesiile în favoarea Ucrainei. Nu de alta, dar pentru SUA, pentru cancelariile occidentale răzgîierea Kievului e un element de bază al politicii lor externe.

Pentru America, pentru occidentali, așa cum arăta Natalie Nougayrede în „Le Monde“ din 19 iunie 1997, păstrarea unei Ucraine despărțite de Rusia e o chestiune de viață și de moarte. În cadrul politicii americane de stăvilire a unei eventuale refaceri a URSS, Ucraina e considerată, după cum demonstrează Zbigniew Brzezinski în cartea „Marea tablă de șah“, un element cheie. De dragul păstrării în viață a acestui stat artificial, a cărui independență a însemnat o lovitură mortală administrată Maicii Rusii, occidentalii sînt în stare să sacrifice nemilos interesele altor țări din zonă. Printre acestea se numără, desigur, și România. Era de așteptat, așadar, ca America, țările occidentale să încurajeze puterea de la București pentru a semna un tratat net favorabil Kievului. Iar conducătorii României, luînd în serios surîsurile diplomatice amăgitoare ale Occidentului, s-au grăbit să cedeze total în fața pretențiilor Ucrainei. Au primit, drept răsplată, aplauze furtunoase dinspre Vest.

Din nefericire, în lumea de azi aplauzele nu ajută cu nimic unei țări precum România. Ca toate aplauzele, ele trec fără a lăsa nimic în urmă. Sedusă de viclenia marilor puteri, conducerea de la București a iscălit un tratat care se dovedește azi un eșec dezastruos pentru interesele noastre naționale. Românii din Bucovina de Nord și Ținutul Herței au fost sacrificați inutil. A fost jertfit inutil și adevărul istoric. N-am fost primiți în NATO. N-am beneficiat de investițiile occidentale făgăduite. Am rămas și săraci și neputincioși în fața naționalismului ucrainean dezlănţuit.
Vor învăța ceva conducătorii postnoiembriști din lecția amară a iscălirii orbește a Tratatului româno-ucrainean? Îndoi-m-aș!