Cacofonia „eroilor” pandemici

Am scris acest articol când încă nu se „terminase” pandemia și nu începuse grozăvia actuală. Am ezitat să-l public, fiindcă mi s-a părut deplasat în actualul context. Recitindu-l însă, am realizat că scenariul a rămas același. Aceiași „eroi” cu aceleași apucături, același dispreț față de oameni, inclusiv față de propriul popor. Doar virusul ucigaș s-a schimbat…

Din orice grozăvie ne rezervă destinul, de la suplicii familiale la calamități planetare, se ițesc și se cristalizează martirii și eroii. După martiri nu prea ne dăm în vânt, dar cu eroii, este altceva. Avem nevoie de eroi și de exemplul lor. Ei sunt aceia care „se disting prin vitejie și curaj excepțional ori prin abnegație în împrejurări grele”. Fără un Hercule, Ahile ori Odiseu, care să ne îmbărbăteze permanent, n-am putea să ne confruntăm cu sălbăticiuni dezlănțuite, nu ar avea cine să ne conducă în lupta către victorie, să ne treacă punți periculoase, la nevoie să întreacă dușmanul în șiretenie. Trăsăturile de caracter ale eroilor au darul de a-i inspira pe mulți și câteodată de a le da imboldul de care aveau nevoie pentru a intra la rândul lor în luptă.

Prin urmare, când împrejurările nu sunt atât de dificile, nu avem nevoie de eroi. Ei pot să-și ia vacanță. Și dacă eroii profesioniști, odată puși pe liber, se plictisesc și se satură de sedentarism? Dacă simt nevoia de atenție și de celebritate? Dacă ei tânjesc mai departe să se distingă într-un domeniu, să fie personajele principale într-un scenariu, un fel de semizei, dotați, dacă nu cu puteri supranaturale, măcar cu unele supraomenești. Întotdeauna le-a plăcut să fie în centrul atenției și, mai ales, indispensabili. Sigur că nimănui – nici măcar eroilor – nu-i place să cadă pe câmpul de luptă și să se jertfească. La urma urmei, trăim timpuri moderne și se poate și fără astfel de sacrificii supreme. Așadar, dacă noi nu-i vrem, ei ne vor! Și ei o să știe – în șiretenia ce-i caracterizează – și cum să ne capteze atenția.

Să ne amintim de primele luni ale pandemiei de Covid. Atunci când stăpânea groaza de teroarea instaurată – chipurile – de virus și când ne-am fi ascuns și-n gaură de șarpe ca să scăpăm teferi. Atunci eroii, acei oameni neînfricați, s-au înarmat cu un curaj fără precedent și au luat în piept lupta cu dușmanul invizibil. Pentru noi și în numele nostru au fost mereu prezenți la datorie și purtau lozinci pe care scria: „Suntem aici pentru voi, stați acasă pentru noi!” „Ce curaj nemaipomenit!”, exclamau mulți cu admirație și recunoștință și se conformau. Cu toții erau satisfăcuți, fiecare primea ce-și dorea cu ardoare: eroii primeau respect iar ceilalți, siguranță și ocrotire.

Primii eroi ai pandemiei s-au dovedit a fi medicii. Să ne amintim de scenele emoționante în care ei era aplaudați la… balcoane deschise de cei trimiși în izolare, de bolnavi, de vindecați și aparținători. Ei erau aceia care înfruntau un pericol inedit – dispăruseră oare cărțile de istoria medicinei?! – și se aruncau zi de zi în lupta cu inamicul invizibil, fără umbră de ezitare. Unii au făcut-o la patul pacienților, alții în laboratoarele de testare, alții au ales să scrie articole de specialitate și să consemneze orice făcea virusul și să fie printre primii care-i dădeau în vileag mișcările, mutațiile și tacticile de care se folosea. Au apărut mai multe publicații ca oricând. Atât de multe, încât la un moment dat, aproape niciunul dintre experții experimentați nu au mai dispus nici de timp și nici de energia necesară pentru a le verifica veridicitatea, ci le publicau pe bandă rulantă și în timp record. Dacă ante-pandemic erau necesare între două și șase luni pentru verificarea unei lucrări, acum procedura s-a redus la două, trei zile! Cum altfel să fi putut vedea lumina zilei și a tiparului cele peste 800.000 de articole de specialitate care conțin termenii Covid ori Corona?

Alți eroi au preferat să ne țină la curent cu ce mai e nou pe frontul de… propagandă, prin emisiuni radio-televizate la care-și făceau zilnic apariția, oferindu-ne preziceri mai mult decât apocaliptice. Cum altfel să ne asigure de devotamentul lor și să ne convingă de lupta teribilă care se purta – în spatele culiselor farmaceutice – fără ca noi să avem habar de cât de greu le era – altora, nu lor! –, dacă nu instilându-ne groaza în suflete? De cât curaj este nevoie pentru un astfel de „gest eroic”? Las pe fiecare să-și întrebe conștiința și să-și răspundă. Reprezentanții puterii nu au uitat să înscrie pe lista eroilor pandemici și corporațiile, oamenii de afaceri, întreprinderile și întreprinzătorii, de a căror iscusință depindea supraviețuirea noastră, a tuturor, și revenirea la normalitate.

În căutarea de eroi veritabili – la urma urmei nu se dorește adularea cui nu merită și nu dispune de competența necesară pentru a aborda fierbintea temă –, ne-am izbit de (ultra)specializarea specialiștilor și am început să reflectăm. Tot reflectând, ne-am atașat fără să ne dăm seama de o grămadă de influenceri, acei „eroi” dotați cu îndrăzneala de a spune ceva ce noi tânjeam să auzim. Reflecțiile ni s-au transformat în certuri, am început apoi să atacăm „impostorii” care-și dădeau cu părerea, doar ca să facă pe eroii, și la un moment dat am ajuns la concluzia că… despre virusuri nu are dreptul să vorbească și să comenteze decât un virusolog, iar despre pandemie, se înțelege, doar epidemiologii. Toți ceilalți erau doar aspiranți la mult râvnitul titlu de erou și noi, vigilenți cum suntem, am decis să nu-l mai acordăm oricui, așa cum am făcut la început, ci doar unora, după o deliberare temeinică. Ajunge cum ne-au amăgit unii dintre medicii care făceau pe eroii în timp ce legau pacienții de paturi, îi încuiau în saloane, îi sedau și dădeau bir cu fugiții. Sau unii care aderaseră la teoriile conspirației, sfătuind oamenii să nu se lase intubați și pompați cu oxigen sub presiune ori să refuze vaccinarea.

Cât de bine se poate ocupa un virusolog de o pandemie virală? Răspunsul este: tot atât de puțin ca un epidemiolog luat separat. Adică doar descriptiv. O astfel de separare a puterilor în… medicină este o catastrofă și asta s-a văzut și se vede încă, dacă ne luăm timp și analizăm îndeaproape ce știe și ce poate fiecare expert (dincolo de „preselecția” experților efectuată de autorități în conformitate cu opiniile ce se cereau promovate). Circulă glume despre diferențele între a ști și a putea în diversele specializări medicale. Se spune că un chirurg poate totul, fără să știe prea multe; internistul este acela care le știe pe toate dar care rareori poate face ceva. Psihiatrul nu știe și nici nu poate face mare lucru, iar patologul este acela care le poate și le știe pe toate dar, din păcate, atunci când este prea târziu.

Un virusolog este un specialist care știe la perfecție (aproape) totul despre virusuri. Un epidemiolog desenează și interpretează cu acuratețe orice formă de curbă epidemică, jonglează cu cifre și procente ca nimeni altul, calculează incidențe, prevalențe și rate de transmitere. Niciunul dintre ei însă și nici alți specialiști luați separat nu pot face minuni. Fiindcă o pandemie (autentică, nu una fabricată!) nu e nici virus și nici statistică. E un eveniment extrem de complex, care nu se petrece doar la nivel de moleculă ori de celulă, așa cum descrie virusologul, nici de organ și nici măcar de organism, așa cum interpretează restul specialiștilor, de la pneumolog la internist. Ci la nivel de societate, ba chiar planetar. E vorba de o mulțime de verigi afectate care se cer refăcute.

Acum o să spuneți că exagerez și deviez masiv de la subiect și că, dacă s-ar amesteca toți specialiștii, de la toate nivelurile, s-ar ajunge la binecunoscuta situație în care copilul cu prea multe moașe rămâne cu buricul netăiat, ori unde prea mulți bucătari strică supa. Din păcate, exact asta s-a petrecut, și nu pentru că s-au „implicat” prea mulți specialiști – de care chiar a fost nevoie (în condițiile ultraspecializării). Problema a fost și este orgoliul hipertrofiat al fiecăruia dintre ei. El i-a împiedicat să colaboreze și să ni se adreseze printr-o singură voce (indiferent căruia dintre ei aparținea aceea) și i-a determinat să se angajeze într-o dispută penibilă, în care fiecare se credea posesorul adevărului absolut și dorea să-și impună punctul de vedere cu orice preț, rezultând o imensă cacofonie, în care fiecare era cu… pandemia lui.

Sigur că n-ar fi fost nevoie de atâția specialiști, dacă am fi avut pe cineva cu cunoștințe medicale temeinice și abordare holistică. Cineva cu bun-simț, capabil să facă legăturile care se cereau între diversele discipline, fără să le stăpânească în detaliu pe fiecare, dar care să dispună de o privire de ansamblu. Nimănui nu-i convine, când are de reparat o gaură în zidul casei, să cheme specialiști în chimie (pentru compoziția betonului), în matematică (pentru calculul cantității de material) și în statică (pentru a nu se trezi cu edificiul în cap). E suficient un om bine calificat și experimentat, care știe meserie și știe cum să remedieze defectul. Din păcate epoca modernă nu mai dispune de mulți astfel de „meseriași”, iar acolo unde au existat, au fost dați deoparte sau li s-a grăbit pensionarea, pentru că erau incomozi. Un astfel de „bun la toate” ar fi fost de pildă specialistul în boli infecțioase sau în igienă (specializări care mor lent, despicându-se în mai multe monodiscipline precum virusologia, epidemiologia, biologie moleculară etc.), fiindcă ei dispun de cunoștințe solide despre microorganisme, boli transmisibile și terapie, despre epidemiologie, dezinfecție, imunologie și prevenție. Nu mai vorbim de patologi, care au fost și ei la fel de neglijați ca și ceilalți, deși ei erau singurii de la care puteam învăța lucruri esențiale.

Dar eroii pot fi și mai puțin heirupiști și mai puțin gălăgioși. În fond, datorită lor nu s-a blocat chiar totul și viața a putut merge mai departe. Datorită acelora care și-au făcut treaba – fiecare la locul lui – cum au putut mai bine și fără să apară periodic în fața mulțimii ca să-și primească porția de adulație din care să-și alimenteze puterile excepționale, așa cum procedează ceilalți. Fără astfel de „puteri” nu pot ține în frâu mulțimile și nu-și pot alimenta narcisismul, unica forță motrice de care dispun. Și treaba eroilor tăcuți poate fi una extrem de dificilă, și aceea cere curaj și voință ieșite din comun, numai că nimeni nu-și dă seama de asta, fiindcă ei nu cotcodăcesc. Unii s-au resemnat în fața valului de influenceri și amenințări, alții își caută încă adepți care să le împărtășească teoriile declarate automat conspiraționiste, fără ca cineva să-i fi ascultat vreodată până la capăt. Acei eroi n-au încetat să-și pună întrebări și să caute răspunsuri.

Eroi. Ridicați în slăvi de unii, damnați de alții… Pentru unii, martiri, pentru alții, intriganți și conspiratori. Pentru ce avem nevoie, noi, oameni maturi, de eroi, de idoli? Pentru ce simțim nevoia imperioasă de a dovedi ceva cuiva? Pe vremuri copilăria se petrecea timp de aproape șapte ani în mijlocul familiei care, deși nu avea prea multe răsfățuri și vorbe calde pentru cei mici, avea totuși o responsabilitate în a crește și cultiva oameni, sarcină pe care și-o lua în serios. Cei mari erau idolii și modelele de urmat pentru cei în devenire. Exemplul personal era temelia pe care se ridica edificiul numit caracter. Dacă părinții nu au timp să fie idoli și modele, atunci o face anturajul. Avem exemple numeroase despre puterea aproape nelimitată a anturajului prielnic sau dimpotrivă. Singurii care i-ar putea diminua influențele nefaste tot părinții sunt, primul anturaj pe lista vieții.

Cum ar fi dacă ne-am mulțumi cu rolul de eroi – sau idoli – pe plan local? Să ne abandonăm visele globaliste și să ne dedicăm acelei lumi mici care-și ridică privirile spre noi, părinții și educatorii. Le-am putea implanta copiilor exact atâta încredere de sine cât este necesar pentru a păși singuri pe drumul ales. Nici prea multă și nici prea puțină, ci doar atât cât să se poată menține echilibrată balanța dintre lipsa granițelor și prezența gratiilor. Exemplul pe care, prin ei, vom continua să-l oferim și altora de-a lungul timpului va pecetlui și mai multe destine. O responsabilitate nu tocmai ușoară, dar deosebit de frumoasă. Noi, părinții, putem să fim eroii lor. Și asta nu-i puțin, fiindcă, să luăm aminte, copiii (cei mai mari păgubiți ai actualei pandemii) o să alcătuiască societatea de mâine, o societate care tinde să-și piardă clasa de mijloc și să-și frângă astfel gâtul! Copiii neglijați de astăzi vor forma paupertatea intelectuală de mâine, care va lua deciziile pentru copiii de poimâine și cărora le va scurta și mai mult speranța de viață decât a făcut-o oricum pandemia idolatriei noastre.