Călător prin Egina (II)

Îmi place la  nebunie să lenevesc pe un prosop, la  azăvada unei umbrele din  stuf și să mă holbez împrejur. Decorul e totdeauna fascinant și doldora de învățăminte, o școală de vară la îndemâna tuturor. Un tată își sprijină de mijloc  feciorul paraplegic, o mamă se îngrijește de fiica-i oarbă… De ce, Doamne, de ce ? De-aș fi în locul Tău, n-aș permite  așa ceva ! Un râs strident și torențial răsună îndeaproape. Zorba, „mâncătorul excelent, băutorul, muncitorul și vagabondul”, mă lămuri în stilu-i inconfundabil: „Tot ce-i bun pe lumea asta e făcătura Satanei. Muierea frumoasă, primăvara, vinişorul, astea toate Satana le-a făcut. Dumnezeu îi făcu pe călugări, posturile, salvia, muierile urâte, ptiu, piară de pe faţa pământului!”[1]

Și dacă grecul are dreptate?

*

Aștept să mănânc. Taverna  are o terasă pitită între câțiva  duzi rămuroși. Două pisici se arată de nicăieri și mă fixează insistent, cerșind o firimitură de pâine, ceva de ros. Brusc, îmi aduc aminte că  micuțele feline  fuseseră  considerate „creaturi diabolice” de un papă[2], cu toate că, odinioară, ele îi salvaseră  pe înaintașii noștri de la piramide, povestea  merită aflată. Așadar, „egiptenii din Antichitate realizaseră niște moduri foarte elaborate de a depozita mari  cantități de grâne și de alte alimente. Șoarecii și șobolanii erau atrași și puteau compromite mare parte a recoltei. Egiptenii au învățat că pisicile erau prădători naturali ai rozătoarelor şi că puteau fi folosite pentru a proteja  depozitele de hrană. Pisicile s-au mutat, în cele din urmă, în casele egiptenilor și au devenit un fel de zeițe venerate și respectate. În final, uciderea unei pisici ajunsese să fie considerată în Egipt o ofensă gravă, pedepsită cu moartea. Romanii  făcuseră cunoștință cu pisicile prin intermediul egiptenilor și au fost primii europeni care au adoptat pisicile, în primul rând, ca animale de companie. Dar felinele încă erau apreciate pentru abilitatea de a ține sub control populația de rozătoare.

Ciuma Neagră a apărut în Mongolia, s-a răspândit în China, de unde a fost adusă în Europa cu vasele de comerț. La începutul secolului al XIII-lea, pisicile au început să fie privite cu suspiciune. Păgânii egipteni le veneraseră, și păgânii romani le prețuiseră. Biserica Catolică era hotărâtă să elimine ereticii și păgânismul din Europa. În societatea medievală, pisicile erau deja înțelese cumva greșit din pricina naturii lor distante și independente.(…)

În această perioadă, dacă o persoană era declarată vrăjitor sau vrăjitoare, pedeapsa era arderea pe rug. În acest caz, pisica era arsă odată cu proprietarul. Mulţi oameni simpli au început să se teamă că vor fi acuzaţi de vrăjitorie, așa că şi-au omorât pisicile sau le-au alungat. Pisicile au fost ucise cu zecile de mii în orașele și satele din toată Europa, iar populaţia de pisici domestice aproape a dispărut.

Unii membri ai aristocrației erau mai puţin vulnerabili la superstiţiile ce răvășeau lumea creștină. Aceștia și-au păstrat pisicile exact pentru abilitatea lor de a reduce sau de a elimina populaţia rozătoarelor din jurul caselor lor. Desigur,

nu aveau habar că șobolanii erau purtători de diverse boli, dar prezenţa pisicilor în casele celor din clasele superioare a ajutat la prevenirea bolii în familiile respective. Uciderea în masă a pisicilor a precedat apariția rozătoarelor infectate,

compromițând serios bariera dintre oameni și șobolani. (…)

Dacă nu ar fi fost pisicile Europei și dacă nu le-ar fi cruțat aristocrații, chiar mai mult de jumătate din populaţia continentului ar fi dispărut în punctul culminant al Morţii Negre, între 1348 și 1350. Pandemia a avut enorme consecințe sociale, economice şi religioase, inclusiv sfârșitul feudalismului și apariția Renașterii. Populaţiei Europei i-au trebuit sute de ani pentru a se reface după impactul devastator al bolii. Iar numărul imens de decese ar fi putut fi mult mai mic dacă nu ar fi fost ideile Bisericii din acele timpuri, aflată la originea fricilor iraționale care au dus la exterminarea felinelor.

Unele dintre superstiţiile în privința pisicilor apărute în panica de acum șapte secole încă mai persistă. Printre ele, idei lipsite de orice sens precum pisica neagră care îţi taie calea aducându-ţi ghinion, pisicile care sunt un pericol pentru nou-născuţi sau pisicile ca familiari ai sataniștilor. Nu este o coincidență faptul că demonizarea pisicilor şi a stăpânilor lor a fost urmată de răspândirea necontrolată a Morţii Negre. Pisicile erau prima linie de apărare în faţa  adevăraților purtători ai ciumei.”[3]

Evocarea rolului lor septic în istoria omenirii îmi înmoaie sufletul cât să le azvârl un pumn de căpățâni de creveți. Patrupedele se reped și înfulecă bunătățile și miaună a mulțumire, unduindu-și cozile bălțate. Să  le dezvălui cumva conținutul  scrisorii papale din 1232?

*

Sparg semințe de fistic și mestec cu poftă  sâmburii acestui arbore tutelar al insuliței. Beau o bere din halba îmbrumată și, deodată, am o  revelație  lingvistică. De la grecescul fistic a derivat turcescul fistichiu! Nu că-i curios, ciudat,  extravagant?

Încă un țap, vă rog !

*

Mă grăbesc să vizitez casa scriitorului, Nikos Kazantzakis, din Livadi, în apropiere de Egina. Informațiile sunt contradictorii: ba că este  accesibilă publicului, ba că nu. Îmi încerc șansa și abia îmi stăpânesc emoțiile. Mai ales că, sub acel acoperiș, el a scris, în răstimpul dintre 1941 și 1943, romanul Alexis Zorba, cartea pe care am  primit-o  în dar de la Sorin, colegul meu de cameră din studenție, în 1985, când am ținut să caligrafiez pe prima pagină patru cuvinte tulburătoare de-a pururi: „Cei mai frumoși ani…” Mă scutur  de melancolie și mă opresc la destinație. Niciun indicator, nimic ! O doamnă îmi atrage atenția politicos că am parcat pe domeniul său, însă mă înțelege după ce îi împărtășesc ce doresc. La finalul discuției, îmi arată imobilul căutat, în curtea căruia o femeie înghesuită de o droaie de mâțe  și motani îmi spune că este proprietara fostului cămin al „Marelui Cretan”. O rog să-mi permită să-i calc pragul, dar degeaba, orice încercare din  partea mea e sortită eșecului. Mă  resemnez și fac fotografii de pe trotuar. Sunt dezamăgit  cum nu vă închipuiți ! Buruienile au crescut până la nivelul ferestrei de la parter, iar înăuntru domnește o dezordine îngrozitoare. La etaj, prin geam,  ochesc o bibliotecă. O fi a prozatorului?  N-am să știu niciodată… Pe o tăbliță de pe zidul frontal, un text în limba elenă… Dumnezeule, cum de statul nu s-a învrednicit  să o cumpere și să o transforme în muzeu? Mă las pradă lecturii: „Într-o noapte, eram singur acasă, la marginea mării, în insula Egina. Mă simțeam fericit; fereastra dinspre mare era  larg deschisă, lumina lunii pătrundea în cameră, marea  suspina, fericită şi ea; trupul meu, voluptuos, obosit de prea mult înot, dormea adânc.

Şi iată că în toiul unei asemenea fericiri, către dimineață, Zorba îmi apăru în vis. Nu mi-aduc aminte ce-a zis, nici de ce venise. Dar când m-am trezit, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul şi alta nu; fără să  ştiu de ce, mi se umplură ochii de lacrimi. O dorință irezistibilă m-a cuprins îndată să reconstitui viața pe care-o dusesem amândoi pe coasta cretană , să forțez memoria pentru a-şi aminti, pentru a aduna toate cuvintele, strigătele, gesturile, râsetele, plânsetele, dansurile lui Zorba, pentru a le salva.

Atât de violentă era acea dorință încât mi-a fost teamă să  nu fie un semn  pe undeva, pe pământ, în zilele acelea,  Zorba îşi trăieşte ultimele clipe. Căci îmi simțeam sufletul  atât de mult legat de-al lui încât îmi părea cu neputinţă ca unul dintre noi să moară fără ca celălalt  să nu fie zguduit şi să nu urle de durere.

Am şovăit o clipă să grupez toate amintirile lăsate de  Zorba şi să le formulez în cuvinte. O teamă copilărească  m-a  cuprins. Îmi spuneam: «Dacă o fac, înseamnă că Zorba e  cu adevărat în primejdie de moarte. Trebuie să rezist mâinii care mi-o forțează pe-a mea».

Am rezistat două zile, trei zile, o săpămână . M-am avântat în alte scrieri, am plecat în excursii, am citit mult. Cu astfel de stratageme mă străduiam să înşel prezența nevăzută. Dar cugetul meu întreg se concentra cu o apăsătoare îngrijorare asupra lui Zorba.

Într-o bună zi, stăteam pe terasa casei mele, deasupra mării. Era pe la amiază,  soarele frigea şi priveam în fața mea coastele golaşe şi grațioase ale Salaminei. Deodată, îmboldit de-o mână invizibilă, am luat hârtie, m-am lungit pe lespezile încinse ale terasei şi m-am apucat să relatez  faptele şi gesturile lui Zorba.

Scriam cu înfocare, reînviam în grabă trecutul, încercam să mi-l amintesc şi să-l reînvii pe Zorba din cap până-n  picioare. De parcă, dacă ar fi dispărut, răspunderea ar fi căzut asupra mea; lucram zi şi noapte pentru a-i fixa,  neştirbită, înfățișarea.

Lucram ca vrăjitorii triburilor sălbatice din Africa, care îl desenează pe pereții  grotelor pe Strămoşul care le-a apărut în vis, căznindu-se să-l redea cât mai fidel cu putință, pentru ca sufletul Strămoşului să-şi poată recunoaşte trupul şi să reintre în el.

În câteva săptămâni, legenda lui Zorba a fost terminată.

În ziua aceea, stăteam tot aşa, la sfârşitul după-amiezii, pe terasă şi priveam marea. Țineam manuscrisul terminat pe genunchi. Mă  simțeam bucuros şi uşurat, ca de-o  greutate de care am scăpat. Eram ca o femeie care-a născut  şi care-şi ține pruncul în brațe.

Soarele, roşu ca focul, asfințea în dosul munților  Peloponezului. Sula, o țărăncuță care-mi aducea poşta din  oraş, urcă pe terasă. Îmi întinse o scrisoare şi plecă alergând. Am înțeles. Cel puțin mi se părea că am înțeles,  căci, deschizând scrisoarea şi citind-o, nu m-am ridicat să urlu, n-am fost cuprins de groază . Eram sigur. Exact în clipa când stăteam cu manuscrisul terminat pe genunchi şi  priveam asfințitul soarelui, ştiam că voi primi această scrisoare.  Calm, fără nicio grabă, am citit-o. Mi-era trimisă dintr-un  sat din apropiere de Skopije, din Serbia, şi era redactată într-o germană ca vai de lume. Am tradus-o.

«Sunt învățătorul din sat şi vă scriu pentru a vă anunța trista veste că Alexis Zorba, care stăpânea aici o carieră de piatră albă, a murit duminica trecută, la ora şase după-amiază. Pe patul de moarte m-a chemat şi mi-a zis: „Vino aici, învățătorule; am un prieten în Grecia; după ce-oi muri, scrie-i că până în ultima clipă am fost cu mintea întreagă şi că  m-am gândit la el, că nu regret nimic din ce-am făcut, să  fie sănătos  și că  nu-i timpul pierdut să-şi bage mințile în cap. Ascultă bine aici. Dacă o veni vreun popă să mă  spovedească şi să-mi dea sfânta împărtășanie, spune-i s-o şteargă degrabă şi să mă blesteme! Am făcut în viață o groază de lucruri şi găsesc că tot nu e de ajuns. Oameni ca mine ar trebui să trăiască o mie de ani. Noapte bună !” Au  fost ultimele lui cuvinte. Îndată după aceea, s-a ridicat în capul oaselor, a dat pătura deoparte şi a vrut să se dea jos din pat. Ne-am repezit să-l oprim, Liuba, nevastă-sa, eu şi câțiva vecini mai zdraveni. Dar ne-a dat brusc la o parte, a  sărit din pat şi s-a dus până la fereastră. Acolo, s-a agățat de cercevea, a privit în depărtare spre munți, a holbat ochii  şi a început să râdă , apoi să necheze ca un cal. Aşa, în  picioare, cu unghiile vârâte în cerceveaua ferestrei, şi-a dat sufletul. Nevastă-sa, Liuba, mi-a încredințat sarcina să vă scriu că vă  salută , că  răposatul îi vorbea adeseori de dumneavoastră şi că a dat poruncă să vi se dea santuri-ul, drept amintire, după moartea lui. Văduva vă roagă, aşadar, când veți avea prilejul să treceți pe la noi prin sat, să aveți bunăvoința  de-a veni să înnoptați  la ea, iar dimineața, la plecare, să  luați santuri-ul».”[4]

[1] Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba

[2] Papa Grigore al IX-lea, în 1232

[3] Bill Fawcett, 100 de greșeli care au schimbat istoria

[4] Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba