Călător prin Egina (III)

Poposesc la biserica mănăstirii și la basilica Sfântul Nectarie,  remarcabile  ctitorii bizantine. Șiruri, șiruri de pelerini se perindă  prin dormitorul și prin sufrageria răposatului, iar apoi o iau în liniște către altarul divin. Să dai buzna în intimitatea cuiva, zău că e o impietate greu de îndurat! Patul, cearceafurile, toaleta, bucătăria, chiar și ale celor dispăruți, trebuie să rămână nepângărite de cohortele de curioși! Culmea, care se mai și îngrămădesc să se pozeze între pereții cu odoarele sfinte! Ăsta nu-i turism, ci blasfemie!

Acolo, constat aidoma pezevenchiului personaj kazantzakisian,  „într-un  colț,  o icoană a Sfintei Fecioare cu obrazul lipit de cel al fiului ei şi  cu ochii plini de lacrimi.

Zorba dădu din cap.

– Ştii de ce plânge, jupâne?

– Nu.

– Pentru că vede. Eu, dac-aş fi pictor de icoane, aş  zugrăvi-o pe Maica Precistă fără ochi, fără  urechi, fără nas. Pentru că mi-e milă de ea.”[1]

Ies în curte. Un tip s-a lipit  de trunchiul unui copac și pare  intrat într-o  transă mistică. Lacrimile i se rostogolesc pe obraji și bănuiesc că în  îmbrățișarea aia s-a regăsit nu numai pe sine, ci l-a pipăit și pe Atoateocrotitorul lucrurilor mișcătoare și nemișcătoare. Ah, de-aș izbuti și eu să-l imit !…

*

Chiar,  oare de ce apariția sfinților s-a rărit în ultimul secol  până la dispariție? Să fie de vină emanciparea individului  post-modern, mai degrabă ateu decât bigot? Căci, odinioară, gloata alegea calea izbăvirii printr-un  interpus  căruia îi descoperea însușiri supranaturale.  Pe  care îl implora  fie s-o scape de sărăcie, fie de oprimare, fie de vindecare. Astăzi, norodul are la îndemână alte mijloace, oferite de știință, motiv să-și părăsească  idolii de altădată.  Rațiunile schimbării de opțiune sunt simple, ni le dezvăluie înțeleptul Zorba:

„- Iaca, răposatul bunicu-meu (…), fie-i ţărâna  uşoară ! Era un destrăbălat, şi el, ca mine; şi cu toate astea, şnapanul s-a dus la Sfântul Mormânt şi a devenit hagiu, Dumnezeu ştie cu ce scop! Când s-a înapoiat în sat, unul dintre cumetrii săi, un hoț de capre, care nu făcuse  nimic bun în viața lui, i-a zis: «Ei, cumetre, mi-ai adus şi mie o bucată din Sfânta Cruce a Mormântului? – Se putea să nu-ți aduc? a zis bunicu-meu viclean. Cum era să te uit taman  pe tine? Vino diseară la mine, ia-l şi pe popă să-şi dea  binecuvântarea şi ți-o dau. Adu şi un purceluş fript şi nişte vin, să cinstim treaba cum se cuvine». Seara, bunicu-meu se  întoarce acasă. Taie din uşa lui roasă toată de carii o  bucățică de lemn, nu mai mare decât un bob de orez, o  înveleşte într-un ghemotoc de câlți, toarnă deasupra o picătură de ulei şi aşteaptă. Nu după multă vreme, iată-l şi pe cumătrul venind cu popa, cu purceluşul şi cu vinul. Popa îşi pune patrafirul şi-şi dă binecuvântarea. Are loc înmânarea prețioasei bucățele de lemn, după care se reped cu toții la purcel. Ei bine, poți să mă crezi, poți să nu mă crezi, jupâne! Cumătrul s-a ploconit în fața bucățelei de ușă , după aia şi-a legat-o de gât şi din ziua aceea a fost alt  om. S-a schimbat de nu-l mai cunoşteai. A apucat calea munților, s-a unit cu armatolii şi cu klefții, a dat foc satelor  turceşti. Alerga, neînfricat, prin noianul împuşcăturilor. De ce s-ar fi temut? Purta o bucată din Sfânta Cruce la el, nu-l  putea atinge glontele.

Zorba izbucni în hohote de râs.

– Ideea e totul, zise el. Ai credință ? Atunci o aşchie de uşă ponosită devine moaşte sfinte. N-ai credință ? Toată Sfânta Cruce nu-i decât o uşă ponosită.”[2]

O virgulă n-aș adăuga sau șterge…

*

Ce paradox ! Ditamai scriitorul să nu aibă un templu, iar unui vraci credincios să-i fie edificat cogeamitea lăcașul de cult! Între  creația culturală  cu valoare universală și superstiția religioasă, ortodoxismul a ales-o  întotdeauna  pe a doua. Descurajator…

*

Pe dealul de deasupra Agiei Marina veghează o bază militară a „Jandarmului planetar”. Ca mai peste tot pe glob! Să apere democrația,  chipurile! Și nimeni nu se opune, nimeni nu se revoltă!

Apropo, recent, premierul israelian s-a  ivit melodramatic pe scena Congresului american și a înmuiat naturelul audienței aliate. Cu osebire  prin repetarea înadins teatral a faptului că în războiul cu palestinienii au pierit și 39 de soldați yankei. Mi s-a întors stomacul pe dos de la tonele de demagogie servite de media oficială de la noi și de aiurea,  așa încât am închis televizorul.   De ce, totuși, nimeni nu întreabă ce căutau mercenarii „Unchiului Sam” în fâșia blestemată?!?! Că n-om fi toți loviți cu leuca?

Dacă rușii sau chinezii și-ar fi instalat astfel de cazărmi unde li se năzărea,  cum ar fi reacționat bravii susținători  ai noii corectitudini politice? S-a așternut liniștea. Puturoasă și vinovată…

*

S-a lăsat seara. Cei de la hotelul The blue fountain, niște români să-i pui la  rană, sarea pămăntului, ne  răsfață pantagruelic. La capătul festinurilor culinare, mereu și mereu îmi  trag un scaun la marginea terasei și scrutez infinitul. Dar nu oricum, ci visând… Într-adevăr, „curioasă maşinărie şi omul ăsta! (…) Îl îndopi cu pâine, cu vin, cu peşte, cu ridichi de lună, şi din asta ies oftaturi, râsete şi visuri. O uzină! Cred că în capul nostru e un cinema sonor şi vorbitor.”[3]

*

Soarele coboară în spatele stâncii. Plaja s-a golit.  „M-am oprit o clipă pe nisip şi am privit. Sfânta  singurătate se întindea în fața mea, trist , fascinat , ca pustiul. Poemul budist urcă din pământ şi mi se strecură până în fundul sufletului: «Când oare mă voi retrage, în  sfârşit, în pustietate, singur, fără tovarăși,  fără bucurie şi fără tristețe,  cu unica sfântă certitudine că totul nu e decât un vis? Când, cu zdrențele mele – fără dorință –, mă voi  retrage voios în creierul munților? Când, văzând că trupul meu nu e decât boală şi crimă , bătrânețe şi moarte – liber, fără teamă, plin de bucurie –, mă voi retrage în pădure? Când? Când? Când?»”[4]

„Nu acum, mai târziu, mai târziu !” urlu buimac.

*

Felinarele de pe mesele  întinse pe plajă  împrăștie  întunericul, creând o imagine feerică, de film italian. Mi-am afundat  picioarele desculțe  în nisipul gâdilicios  și cald și mă zgâiesc  la talazurile blânde  ce izbesc pietrele  din golf. Una dintre clipele  alea pe care le-aș dori eternizate… La câțiva  pași, la altă  masă, două nimfe savurează un pahar cu vin. Cea brunetă e de-o senzualitate înmărmuritoare și cum să-mi iau ochii de la ea? Conștientă de splendoarea-i de neevitat, își trece provocator mâna prin păr, cu o cochetărie  studiată. Rochia neagră mătăsoasă, scurtă și sumară, îi dezvăluie pulpele bronzate și sânii rotunzi, pe jumătate goi. Și, ca  să-mi ațâțe imaginația, își desface picioarele, apoi le încrucișează  precum Sharon Stone în scena  incendiară din Basic Instinct. Nu mai  încape îndoială, „vezi trecând o muiere frumoasă de pică,  îți  saltă inima-n piept, şi hop! se cască pământul şi o înghite. Unde s-a dus? Cine a luat-o? Dacă e una cuminte, se spune:  a luat-o Dumnezeu. Dacă e-o stricată, se spune: a luat-o  Diavolul. Dar eu, jupâne, ți-o spun şi ți-o repet: ce mi-e Dumnezeu, ce mi-e Diavolul, totuna!”[5]

M-am ridicat și am luat-o înspre hotel. Muierușca de-un erotism contaminant mă urmărea și-mi biciuia carnea răsculată. „M-am culcat, am închis ochii. Auzeam  răsuflarea liniştită a mării, în ritm legănat, şi mă simțeam urcând şi coborând pe suprafața ei ca un pescăruş. Astfel, legănat domol, am adormit şi am avut un vis: se făcea că un soi de negresă uriaşă stă pe vine; mi se părea că e un vechi templu  ciclopic de granit negru. Mă învârteam înspăimântat în jurul ei,  ca să găsesc intrarea. Nu eram mai mare decât degetul ei mic de la picior. Deodată, în timp ce-i ocoleam călcâiul,  am zărit o poartă neagră, asemenea unei grote. Se auzi o  voce groasă care poruncea: «Intră !»”[6]

Ehe, altădată n-aș fi ezitat o secundă  să… intru! Dar anii adunați mă țin în loc și șovăiesc…

*

Trândăvesc de două săptămâni pe plaja din Agia Marina și niciodată  nu m-am simțit într-atât de liber și de împăcat cu mine însumi…

„Câteodată trec ceasuri și zile în șir,
Făr-a scoate din gură-mi cuvânt.
Lângă țărm, stropii verzi îi mai gust, și mă mir
Că sărați ca și lacrima sunt.
Dar din ce primăveri îmi făcură popas,
Numai una în mine-a rămas.
Era noapte și cald. Mirosea a dezgheț,
Eu ieșisem cu luna să schimb
O privire. Deodată, sub pini, un drumeț
Mă-ntrebă în afară de timp:
«Cea pe care o caut de când m-am născut,
Pretutindeni pe unde-am trecut,
Pentru care mă bucur și plâng nu ești tu?»
I-am răspuns călătorului: «Nu».
Dar, o clipă, pe chipu-i o stea tremurând,
Eu întinsu-i-am mâinile blând…
Iar pe deget străinul îmi puse-un inel,
Să mă apăr de patimi cu el,
Și din țara în care cândva-l voi găsi
Patru semne-osebite-mi numi:
Marea, golful rotund, pe faleză-un far,
Negreșit însă-un câmp de pelin…
Și cu asta povestea-mi sfârșească-se dar,
Eu v-am spus adevărul. Amin!”[7]

Și la bună revedere, Egina!

[1] Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba

[2] Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba

[3] Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba

[4] Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba

[5] Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba

[6] Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba

[7] Anna Ahmatova, Câteodată trec ceasuri și zile în șir