Călător prin țara mea (fragment)

Un al doilea București este cel a stagiului militar satisfăcut  pe bulevardul Armata Poporului, vizavi de Politehnică,  la Școala militară de muzică. Vreme de un an și jumătate (1980-1982) am locuit în cazarmă ca soldat în termen,  păzind  și  aprovizionând elevii de aici. A, și maturizându-mă  pe fugă și în pas de defilare, într-o conviețuire  forțată cu inși nimeriți să-mi fie colegi de dormitor și  nu doar, deși nu ne lega nimic. Niște străini obligați să-și împartă unii altora fiecare clipă… Astfel, mi-am dat seama că prima regulă de supraviețuire în noul regim  aproape  penitenciar este să mă uit pe mine însumi, cel de  dinaintea  încorporării. Brusc, mi-a dispărut zâmbetul ștrengăresc, apoi am  observat că mi se adâncesc cutele faciale și iată-mă ieșit violent din adolescență. Trăiam întâia dată experiența  unei comunități  subordonate legii junglei și știți cum e – scapă întreg cine poate ! Iar cei mai răi, mai inumani, erau colegii de suferință, îndeosebi „veteranii”, înclinați paroxistic  să-i umilească pe „boboci” și să-și răzbune, prin pornirile brutale, propria ratare, precum și frustrările cu ghiotura. Ei bine, răul era în noi, „trupeții”, nicidecum în  birourile ofițerilor și subofițerilor !

Silit la introspecție, îmi cercetam cu dispreț uniforma kaki, înăuntrul căreia mă afundam regulamentar clipă de clipă, ceas de ceas, cu excepția somnului. Greșesc, chiar și atunci, în paturile din corpul de gardă! E  îngrozitor să nu te poți lepăda de o haină 448 de zile, încercați numa’ ! Îți pierzi identitatea fără să conștientizezi, un proces  continuu de degradare a personalității, de anihilare a eului. După niscaiva luni, îți dai seama că ai împrejur doar uniforme, nu și oameni… Destui au luat-o razna, s-au rătăcit iremediabil prin  batalioanele  de zeghi, și hainele civile de mai apoi atârnau  pe ei de-a dreptul  deplorabil.

De aceea, costumul de împrumut purtat  de mine  în noaptea de revelion dintre anii 1980-1981 m-a făcut să mă simt aidoma… Cenușăresei. Devenisem un adevărat prinț în veșmintele  elegante și cu cravată, cu pantofi de salon, piei, drace, ce vrajă ! Colonelul Gheorghe Lambe (originar din Tutana de Argeș), staroste peste serviciul „Intendență și aprovizionare”, hotărâse să organizeze petrecerea aceea în Studioul muzicilor  reprezentative ale armatei. Și cum avea nevoie  de un aghiotant, s-a oprit asupra  mea, deși n-am vădit vreodată asemenea  aptitudini. Iată-mă,  așadar, însoțindu-l prin depozitele din oraș, de unde cumpăram alimentele și băuturile ce urmau  a fi consumate la masa nopții de pomină. Deocamdată, le păstram  sub cheie,  într-o magazie cu acces limitat, de unde și invidia colegilor.

În amurgul sorocit să mă transforme în personaj basmic, ofițerul  a adus de acasă  un costum de-al fiului său, inclusiv  cămașa și cravata, și m-a uns … șef de sală. Supravegheam, carevasăzică,  buna rânduială în încăperea imensă, cu sute de  invitați – cu grade ofițerești și nu numai -, iar în afara meniului, la cerere, le vindeam doritorilor sticle cu vin și bere. Îmi pusese Dumnezeu mâna-n cap, deoarece destui îmi lăsau și bacșiș, numai că Împielițatu’ și-a vârât coada și am scos clandestin  din gestiune câteva   butelcuțe și  le-am dăruit recruților frați de suferință… Vă imaginați, dară,  că a doua zi, nevoit să-mi închid evidența contabilă, mi-am irosit întregul câștig ilicit, păcatele mele de „guguștiuc”… Mda, nu mă născusem cu talente negustorești, mi-era clar, motiv să renunț la asemenea tentative. M-am dezbrăcat de straiele boierești și, stupoare, din  prințul de-o noapte nu mai rămăsese nimic… În locul lui s-a ivit un tânăr îmbătrânit  prematur, kaki din creștet  și până-n tălpi, cu un AMR[1] cât calu’ lu’ Berilă ! Dar ce nu te omoară, te întărește, nu ? Și astfel am scăpat  teafăr, salvat de cărțile  citite în timpul plantoanelor  și de flirturile  cu o urbe ce mă prinsese în mrejele sortite să-mi  schimbe destinul.

La ceasul liberării nu mai semănam  neam cu cel  intrat pe poarta unității, adio inocență și veselie!  Însă, nu puține fuseseră momentele de libertate, de evadare din acel univers concentraționar. Nu rareori  săream  gardul, îmbrăcat în civil, și exploram împrejurimile, până la Apusului sau la statuia Leu.  Câteodată, cutezam să calc prin zona centrală, la Universitate, ehe, ce senzație ! Și  ce sentiment de intrus, de provincial, mă copleșea pe străzile largi și moderne, nu ca la Turnu Măgurele… O zbugheam și pe stadioanele echipelor Dinamo, Steaua și Progresul, să-mi admir idolii în șort și tricou. De  câteva ori, comandantul de pluton  m-a scos din unitate, pe șestache, ca să joc pe fals în formația lor, în campionatul de fotbal pe garnizoană. Partidele se disputau în Lacul Tei, iar la sfârșitul  lor  întârziam la o bere cu  noii coechipieri – ofițeri, cu niscaiva excepții. Ce viu era parcul, îndeosebi la coborârea soarelui… Grupuri de studenți se plimbau veseli pe aleile dichisite, împrăștiind  în urmă un parfum boem străin mie. „De-aș  fi și eu ca ei”, îmi șopteam mâhnit în gând…

[1] „Acronimul” expresiei folosite  de recruți odinioară: „a mai rămas” din  totalul zilelor de armată „X”.