Căluș în gura presei

Instalarea cenzurii este un proces de durată, conștientizat pe deplin încă de la primele semne în special de către cei afectați din interior, fără răsunet altul decât un fapt divers și izolat în mintea publicului larg, devenit oricum lâncezit, slăbindu-i astfel șansele unei atitudini precoce și venită din afară. Când articole precum acesta apar, procesul e deja rodat, meritul fiind doar o simplă constatare a unei alte căi de cenzură, încadrată teritorial și susținută prin același dezechilibru de forțe sau mijloace.

„Căluș în gura presei” deși sună perfect în limba română, se referă la o formă de cenzură caracteristă Elveției, cunoscută drept „la procédure-bâillon”, un termen de care am aflat recent, cu ocazia Salonului de Carte de la Geneva de anul acesta, transformat într-un loc de expunere a ideilor și a cărților. Pe lângă standurile editurilor și librăriilor, mult reduse ca suprafață față de acum douăzeci de ani când l-am descoperit, salonul oferă acum prilejul unor întâlniri, altfel inaccesibile multora, datorită unor conferințe pe teme de societate și mai ales a unor invitați din rândul personalităților de azi, precum jurnalista Christine Ockrent[i], autori consacrați sau profesioniști mai puțin vizibili. O astfel de întâlnire, organizată de Uniunea Presei Francofone și de Clubul Elvețian al Presei, a fost o ocazie de a afla din cotidianul a doi jurnaliști de investigație economică: François Pilet, jurnalist independent la Gotham City, o publicație specializată în criminalitatea economică, și Camille Krafft, deținătoare a Premiului Presei Elvețiene, coordonatoare de cursuri de jurnalism și cunoscută mai ales pentru activitatea sa de la publicația Blick.

„Procedura căluș în gura presei” pornește de la o solicitare de comentariu sau luare de poziție din partea subiectului unui articol înaintea apariției publice. Jurnalistul este obligat să informeze persoana sau instituția despre care a efectuat o cercetare, dându-le posibilitatea de a se exprima înaintea oricărei publicări. Cei vizați nu aleg să-și nuanțeze poziția, ci recurg imediat la o cale juridică rapidă, avută la dispoziție în Elveția, și anume blocarea apariției deja „pe țeavă” sub pretextul unei defăimări, făcând apel la activarea unor „măsuri de supra-preîntâmpinare” (în franceză „mesures superprovisionnelles”). Judecătorul elvețian aflat în fața acestui tip de caz prezentat în urgență va decide de cele mai multe ori executarea imediată prin blocarea apariției articolului, fără a cere într-o primă fază elemente de suport sau a fi ascultat și partea adversă, „jurnalistul”. Articolul devine astfel subiect la rândul său, adus în instanță înaintea apariției sale în presă, urmând a-și face loc până la public după proceduri greoaie, îndelungate și costisitoare, greu de asumat de redacții, constrânse acum la un buget special afectat „consilierii juridice”, în detrimentul informării publicului. Acest tip de cenzură deja împământenit se află la originea reorientării profesionale a multor jurnaliști de investigație și afectează informarea publicului larg, o fracțiune doar urmând calea de nișă a unor canale independente, disponibile cu plată. Informația devine uniformizată și controlată, șansele ca aceste subiecte să facă parte din discuțiile de cafenea între oameni simpli, furați de vreun titlu de primă pagină ca în trecut fiind acum din ce în ce mai rare. Imaginați-vă subiecte de presă: mafia imobiliară de pe malul lacului Léman, din culisele băncilor elvețiene, afacerile dubioase ale unui antreprenor consacrat de pandemie, un vraci de la țară și doamne abuzate, excesele bisericii catolice, produsele unei companii tech americane cu răsunet în supravegherea maselor. Toate aceste subiecte sunt exemple de articole și emisiuni blocate prin solicitarea unor „măsuri de supra-preîntâmpinare”, pe fondul unei sensibilități elvețiene de precauție și respect a sferei private. Până la soluționarea procesului, măsurile își dovedesc caracterul abuziv de utilizare, o simplă cerere adresată unui judecător determinând practic blocarea informației sub pretextul unui „prejudiciu grav”. Jurnalistul devine vulnerabil, slăbit de presiunile care se exercită asupra sa, purtat prin tribunale concomitent cu investigarea altor subiecte, având mereu grija protejării „surselor” sale și trăind cu spaima ca articolul supus justiției să nu expire între timp. Jurnalista Camille Krafft a trecut printr-o procedură penală de cinci ani pentru investigațiile sale din domeniul imobiliar.

„Înainte nu apelam la serviciul juridic. Publicam articole.” (Camille Krafft, Blick Suisse Romande)

Călușul din gura presei elvețiene îngreunează primirea informației. Publicul e pierdut printre măsurile intermediare impuse presei până la soluționarea cazului. Identități nu pot fi divulgate sau frânturi de anchetă sunt eliberate treptat, pe măsură ce trec de căile de recurs. Iar anchete întregi devin într-un final material de arhivă, dacă nu pot fi publicate la timp.

Bougy-Villars 28 martie 2026

[i] Christine Ockrent este autoarea cărții „Trump de la A la Z”. Realizatoarea emisiunii săptămânale „Affaires étrangères” de pe France Culture, https://www.radiofrance.fr/franceculture/podcasts/affaires-etrangeres