Camil Petrescu despre puterea televiziunilor de azi

Patul lui Procust”, romanul publicat de Camil Petrescu în 1933 la Editura Națională Ciornei, se vrea, potrivit autorului „un dosar de existențe”.
Dar și chiar și fără această recunoaștere a împlântării în real, cititorul de azi recunoaște ușor în multe dintre personajele și întîmplările din roman viața politică și gazetărească a anilor 1927-1928 din România Guvernării liberale.
Fie și din acest punct de vedere, multe pagini din roman pot fi citite ca mărturii publicistice ale perioadei interbelice.

La un moment dat, fruntașul liberal Nae Gheorghidiu devine ținta unei campanii de presă de o rară agresivitate dusă de cel care autorii ediției critice a romanului o atribuie lui Pamfil Șeicaru. Pentru că Ionel Brătianu interzice oficiosului „Viitorul” să-i ia apărarea liberalului corupt, Nae Gheorghidiu pune la cale înființarea unui ziar. Brav premergător al mogulilor de azi, el folosește publicația, intitulată „Veacul”, și pentru a se răfui și cu temutul polemist care reușise să-l înfățișeze pe Nae Gheorghidiu nu numai ca un corupt, dar și ca „un imbecil ridicol”.

Romancierul, pitit sub ceea ce în romanul modern se numește vocea Naratorului, ține să precizeze că Nae Gheorghidiu era corupt, nu însă și imbecil.
Cum fusese posibil ca o campanie de presă să convingă de imaginea unui politician care nu corespundea realității?
Răspunde Camil Petrescu, evident, prin vocea Naratorului:

„Cred că el (autorul campaniei n.n.) și-a dat seama că opinia publică, la noi, e incapabilă de discenămînt, dar în același timp și mult mai sensibilă ca orice altă opinie publică. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresia profundă și întotdeauna cel care scrie are absolută dreptate”.

Observația lui Camil Petrescu pare anacronică dacă o folosim pentru a evalua influența presei românești de azi.
Dacă ne referim însă la televiziunile de știri și nu la ziare, vom descoperi că e perfect valabilă azi.
Lipsa de discernământ a opiniei publice de la noi explică influența televiziunilor de știri.

Dar nu numai atît.
Camil Petrescu accentuează că pamfletul reușise să-l lovească pe Nae Gheorghidiu nu atât prin dezvăluirea afacerilor veroase ale acestuia, cît mai ales prin crunta ridiculizare.
Potrivit Naratorului, pamfletarul era de temut prin forța sa de a beșteli:

„Un om ridicul e însă un om pierdut într-o țară incapabilă de discernămînt și aprofundare. Asta a priceput uluitor de precis pamfletarul acesta care ridicase, ca să zic așa, la rangul de principiu, beșteleala … Găsea fel de fel de calificative oamenilor politici, unele de mare succes, cum a fost, de pildă, acel de «bezofonul», cu care l-a pricopsit pe un șef de organizație liberală provincial, gros, cu gît îndesat și vocea pârâită. Pe Nae Gheorghidiu, pe care-l botezase «fleoarța» (ras de mustăți, cu obrajii căzuți de primadonă de 60 de ani, se cam potrivea ca înfățișare), «târfa», «negustorul de coșciuge» timp de un an în fiecare zi, îl distrusese”.

Cu decenii în urmă, Camil Petrescu oferă ziariștilor și politicienilor de azi rețeta infailibilă pentru îngroparea publică a unui adversar:
Beșteleala.
Într-adevăr, nimic nu prinde mai mult la acest popor vesel, superficial, spumos ca o atmosferă de iarmaroc, decât beșteleala.

Scriitorul amintește unul dintre instrumentele ridiculizării practicate de marele pamfletar:
Punerea de porecle.
Da, dar asta, ca și beșteleala în general, reclamă talent de a nimeri porecla exactă, cea rapid acceptată de oamenii simpli ca și cum ei ar fi pus-o.