Căminele culturale transforme în unități de cazare pe timp de viituri

O săptămână plină! De certuri peneliste, de elicoptere americane, de ineficiență sau, mai bine zis, amnezia unor structuri MAI, de ziua Franței și, nu în ultimul rând, eliberarea lui Liviu Dragnea.
Dar astea nu sunt problemele noastre, ale omului de rând. Noi privim siderați la prețul carburantului, cu jind la rafturile magazinelor, cu temere dacă să aprindem lumina sau să ne spălăm des, în așa fel încât să nu ne ardă gazul și energia. Însă, noi, românii, mereu am fost optimiști! Lasă că merge și așa!

Și nici măcar asta pare să nu ne mai miște în nici un fel, să ne trezească amorțelile. Așteptăm cu înfrigurare să vedem când ne invadează și valul patru, cel cu virusul delta, că apoi or să apară și omega și alfa, pentru că nu se epuizează stocurile de vaccin, pe care noi ne-am înghesuit să le luăm hapsânește de la gura unor popoare mult mai sărace și mai afectate.

Oricum nu despre asta voiam să scriu, pentru că toți suntem specialiști în virusologie și politici internaționale.
Voiam să povestesc despre dezamăgirea pe care o trăiesc ca urmare a dorinței de a bucura oamenii prin evenimente culturale.

De puțin timp mă ocup de implementarea unui proiect de management, ce se dorește reformator pentru o entitate amorțită și anchilozată în timp. Dorința de a atrage tineri, copiii către actul cultural a reprezentat deviza mea în acest proiect. Mă străduiesc, cu fonduri aproape inexistente să schimb mentalitatea că un centru cultural nu este un azil de bătrâni, că orice eveniment artistic pe care îl propunem este pentru a descreți frunțile oamenilor, să le aducă bucurie, să mai dea și încredere și speranță. Am zile când mă simt un fel de Don Quijote, ce mă lupt cu morile de vânt, dar nu sunt genul care să renunțe atât de ușor la atât de multe opreliști.

De ce a murit în noi dorința de a avea o percepție normală asupra unui act cultural? De ce, când instalezi un cinema în aer liber, vine un neica nimeni și urlă: „Ne dați mici sau fasole cu cârnați ca să venim?”. De ce, când niște tineri talentați, care iubesc ceea ce fac, sunt priviți ca niște ciudați, deoarece ei au ales să cânte folk și nu să se dea cu capul de tejghele și să aleagă versuri triviale? Mă încăpățânez să aflu răspunsul la aceste întrebări, să înțeleg percepția și mentalitatea unor generații atât de plictisite de absolut orice, atât de angrenate doar în spațiul virtual și în social media, atât de schilodite de capacitatea de exprimare și comunicare.

Auzim mereu că noi trebuie să fim educați, să implementăm idei și strategii noi, să convingem tinerii să nu mai migreze către marile orașe, să nu mai fim în topul orașelor din care să fugi. Dar cum? Când un cămin cultural, care are director ce este, firește, plătit, nu are nici o activitate decât să se transforme în unitate de cazare pe timp de viituri? Păi mai bine îl subordonăm ISU, decât unor primării cu bugete sugrumate. Când alegi să te implici cu toată dăruirea să aduci lumină pe chipuri triste și, de fapt, vezi doar ignoranță și mojicie.

Văd și mă bucur că în unele localități, unde au reușit să ajungă la conducere și oameni cu viziune, angrenați în realitate, lucrurile par să se miște în direcția corectă, însă în cele mai multe cazuri sunt aceleași mentalități din secolele trecute, în care percepția asupra unui eveniment cultural este doar o scenă pentru Cântarea României.

Actul cultural trebuie să fie lăsat să răsară din creativitate, optimism, speranță, bucurie, din orice aduce lumină și încântare, dintr-un simplu acord de chitară, vioară, pian…,dintr-o simplă poezie recitată cu patos, dintr-o împletitură de paie sau o mânuire de daltă, dintr-un banal desen pe asfalt sau din tăierea unor cârpe ce pot lua aspectul unor ținute minunate.

Îmi doresc să nu îmi pierd speranța că aceste lucruri simple vor reuși să pătrundă sau să ajungă la sufletele oamenilor și că vom continua să fim acel popor care să nu renunțe la iubirea de frumos, la dragostea pentru orice minune și orice tradiție ce ne-a conturat ca neam și țară, îmi doresc să găsim în noi optimismul și angrenare în a ne bucura unii pe alții prin implicare și dăruire.