Canalul Siret – Nicăieri

Martie, cândva la finele anilor 70.  Kremlin, Moscova, URSS. În cadrul unei ceremonii, Secretarul general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – tovarășul Leonid Ilici Brejnev acorda unui tânăr Prim secretar de regiune, tânăr pentru standardele de atunci, Ordinul Revoluției din Octombrie. În imaginile de arhivă se vede un Brejnev aproape decrepit, căruia i se șoptește numele primitorului medaliei: ,, … Mihail Sergheevici”.

Spre Primului Secretar pășește cu încredere nimeni altul decât Mihail Sergheevici Gorbaciov. La vederea lui, Brejnev își amintește figura și zice: ,, Mihail Sergheevici … felicitări! Am început acolo … ăăă!”.

Gorbaciov, zâmbit, completează: ,, … cu Canalul.”.

Brejnev aprobă și spune: ,,Da, acolo …  cu Canalul … și vom isprăvi de aici!’’.

Gorbaciov aprobă și spune: ,,Cu siguranță!”.

Strângând în mâini cutia decorației ca pe o cheie care deschide ușile carierei sale, Gorbaciov ține un scurt discurs în fața unui Brejnev aprobator.

Ordinul Revoluției din Octombrie i-a fost acordat lui Gorbaciov pentru munca sa în calitate de Prim secretar al Kraikom-ului Stavropol, mai ales pentru extinderea sistemelor de irigare prin construirea Marelui Canal  Stavropol, fapt ce a permis recolte record de cereale.

Marele Canal Stavropol are 480 km lungime și a fost construit între 1957 și 2006, în anii 70 construcția sa fiind sub controlul și supravegherea Primului secretar al Kraikom-ului Stavropol, Mihail Gorbaciov.

Decorația cu pricina se acorda celor care erau considerați de viitor și urmau să fie promovați în structurile centrale de partid și de stat. Dovada, în același an, Gorbaciov a fost numit în fruntea Secretariatului pentru Agricultură al Comitetului Central (la asta se referea Brejnev când spunea – ,,… și vom isprăvi de aici!’’), moment de cotitură care a marcat ireversibil urcușul carierei lui Gorbaciov către funcția supremă în stat.

Restul este istorie. Brejnev moare în noiembrie 1982, fiind urmat de doi Secretari generali care au murit prematur, Andropov și Cernenko, și apoi de Gorbaciov, Prim secretarul de provincie ajuns Secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Cu alte cuvinte, în viață și istorie, niciodată nu se știe unde te poate duce un Canal bine construit.

Am prezentat acest scurt detaliu din biografia celebrului Gorbaciov pentru a prefața tema canalelor în politica românească, o temă la modă. Astfel, aflăm, aproape zi de zi, de la un candidat la funcția supremă în stat, despre intenția domniei sale de a construi un canal între Marea Neagră și Marea Caspică prin care România va face negoț direct cu China.

Înțeleg că dă bine electoral să vii cu proiecte mari de infrastructură. Recunosc, și eu am folosit tema infrastructurii mari de irigații în campania pentru parlamentarele din noiembrie 2024, deși, în cu totul altă cheie și cu un alt scop. Înțeleg că politicienii au ajuns să supraliciteze enorm și nerealist toate promisiunile lor. Înțeleg și că la noi obsesia istorică a Canalului bântuie rău politicienii, mai ales când ajung la faza în care se cred sau se prezintă ca fiind providențiali. Canale, autostrăzi, piramide, nu mai contează. Mărețe să fie!

Dar totuși, haideți să ne trezim un pic la realitate. Dincolo de impedimentele tehnice ridicate de un asemenea canal, se pune problema și pe unde îl sapi și cu voia cui, între cele două mări, drumul planificatului canal fiind musai a trece fie prin Rusia fie prin Georgia și Azerbaidjan.

Dincolo de marea problemă de a obține acceptul unor țări străine pentru a trece pe teritoriul lor, dincolo de costurile imense ale unui asemenea proiect, planul este și mai improbabil dacă avem în vedere că între cele două mări există deja un canal navigabil, Canalul Volga–Don. Inaugurat în 1952, are o lungime a căilor navigabile de 101 km, și, împreună cu Volga inferioară și cu Donul inferior, oferă deja o legătură navigabilă de la Marea Caspică la Marea Azov și mai departe la Marea Neagră. Canalul este situat preponderent pe teritoriul Rusiei, este operațional și folosit de ruși. Deci, slabe șanse ca Rusia să permită un alt canal prin Georgia și Azerbaijan sau ca aceste două țări să poată dori un asemenea canal sau să-l poată finanța.

Înțeleg obsesia politicienilor cu aceste mari proiecte de infrastructură, capabile să le ofere un loc la putere și în cartea de istorie, dar, dincolo de folosul propagandistic al unei asemenea idei îmi este foarte greu să înțeleg cum se poate face un asemenea proiect și, mai ales, cum ar controla România un canal situat pe teritoriul altor state și în plină zonă de influență a Rusiei.

În loc să ne pierdem timpul cu aceste proiecte iluzorii poate că ar fi mai bine să ne îndreptăm atenția și energiile asupra Canalului Siret – Bărăgan, despre care nu am auzit nimic din gura politicienilor noștri în tot anul electoral 2024. Nu de alta, dar în cinci luni vine vara și iar o să urlăm că ni se usucă agricultura. Cu alte cuvinte, de ce naiba ne gândim noi să facem canale pe la alții când nu le-am terminat nici pe ale noastre.

Chestiunea Canalului Siret-Bărăgan mi se părea esențială pentru discursul acesta care proclamă obsesiv independența alimentară a României sau faptul că apa reprezintă aurul viitorului. Este evident pentru oricine, mai ales în august, în Bărăgan, pe 42 de grade la umbră, că asigurarea independenței alimentare a României depinde de apa de irigații ce ar fi adusă unde trebuie și de Canalul Siret-Bărăgan. Este evident că tot sud-estul României este supus an de an secetei severe și unui început de proces de deșertificare, fapt resimțit acut de toată lumea.

În acest context, pe fondul unui an 2024 cu temperaturi record și secetă extremă, m-a surprins că politicienii dar și electoratul nu au discutat mai mult și mai aplicat pe această temă în campaniile electorale de anul trecut. Probabil că toamna, de alegeri, a plouat mai mult și problema irigațiilor s-a amânat pe anul viitor, la fel cum se amână din 1990 până azi.

Văzând că nimeni nu promovează această temă în campania electorală pentru parlamentare, eu și colegii mei alături de care am candidat în Vrancea, am prezentant alegătorilor și susținut ideea realizării Canalului Siret-Bărăgan ca soluție de rezolvare a problemei secetei și deșertificării. Deși realizarea acestui Canal nu este nici pe departe un proiect utopic precum cel al unui Canal între Marea Neagră și Marea Caspică, alegătorii au considerat nerealist proiectul nostru electoral, deși am explicat concret și aplicat cum se poate face. Spre surprinderea mea, am văzut cum, aceeași alegători care își blestemau soarta pe seceta din vara lui 2024 și care somau politicienii să vină cu soluții pentru irigații, au respins la vot în toamnă ideea fezabilă a unui Canal Siret-Bărăgan și au votat un candidat la funcția de președinte care promitea conducte de apă prin care să adăpăm vestul Europei și care ne promite acum un canal prin alte țări. Privind opțiunea electorală a unora grav afectați, an de an, de secetă începi să înțelegi de ce Canalul Siret-Bărăgan nu s-a finalizat în ultimii 35 de ani.

Și Canalul Siret-Bărăgan este doar unul dintre canalele de irigații care trebuiau făcute încă de acum 20 de ani. Culmea, în țara în care am avut un președinte inginer de ape, unul profesor în bolovani și altul marinar, nu am reușit ca în 35 de ani să terminăm un canal de nici 200 de km. Dacă făceam măcar șase kilometri amărâți pe an azi ar fi fost gata. Nici șase kilometri pe an nu am fost capabili să facem și acum vrem să unim mările planetei.

Văzând proiectele de science fiction ale unora, pe care electoratul le înghite pe nemestecate în timp ce urlă că i se usucă porumbul pe câmp, îmi este teamă că tov. Mihail Gorbaciov va rămâne în istorie drept singurul șef de stat din regiune care a făcut un canal înainte să ajungă șef de stat, tov. Ceaușescu drept singurul președinte împușcat deși a terminat un canal cât era în funcție iar noi, alegătorii anului 2025, vom rămâne în istorie drept poporul care a construit Canalul Siret – Nicăieri.