Când axa aliaților se frânge

Nu mai e un secret că există o comunicare strânsă, bidirecțională între creierul din cutia craniană și cel din intestin. Un lucru cunoscut de mult (pare-se din secolul XIX), dar dat uitării (ca multe altele) și redescoperit în urmă cu câțiva ani. Experții o denumesc axa creier-intestin, sau creier-microbiom. După cum bine știm din articolele anterioare, microbiomul – acea floră microbiană care populează intestinul – are un cuvânt greu (ba chiar mai multe) de spus în procesele de reglare din corpul nostru, în imunitate și chiar în decizii. De câte ori nu am „presimțit” ceva, nu am perceput acea „senzație din burtă”, prima care ne-a șoptit ceva despre cineva, încă înainte ca informațiile să ajungă la creierul „de sus” și să fie analizate și concluzionate în decizii cât de cât argumentate? De câte ori nu ni s-a făcut greață și nu ni s-a întors stomacul pe dos doar la gândul că…? De câte ori nu am simțit fluturii din stomac la vederea cuiva și de câte ori nu am decis ceva spontan („din burtă”)?

Multe dintre decizii sunt luate de creierul „de jos”, cel mai vorbăreț dintre cele două creiere, care are să-i spună multe celuilalt. 90% dintre informații circulă de jos în sus și nu invers. Așadar, de multe ori decide „cimpanzeul emoțional” din noi. Mai ales în situații de stres, când se cer decizii imediate, în lipsa cărora ne-ar fi pusă în pericol viața. Dar o facem și atunci când mergem la urne și ne încropim „alegerea” din tot felul de emoții stârnite de persoana respectivă (simpatie, fizionomie, timbrul vocii), rareori și din fragmente de rațiune. O facem și atunci când vedem sau auzim pentru întâia oară o persoană, pe care o catalogăm într-un fel sau altul. În realitate, „vocea interioară” se bazează pe comparații cu emoții vechi stocate în arhiva din care le extrage. Mulți o preferă însă nu în ultimul rând pentru că îi scutește să-și mai pună la treabă câțiva dintre cei 100 de miliarde de neuroni din etajele superioare, fiind mult mai comod pentru ei să se lase pe seama celor 100 de milioane din burtă. Că doar tot neuroni sunt și oricum comunică cu cei de sus, ba chiar se folosesc de același limbaj chimic (serotonină, dopamină) și de aceleași căi puse la dispoziție de cel mai mare nerv parasimpatic din organism – nervul vag.

Într-adevăr, axa celor două creiere este de o importanță covârșitoare, iar creierul din burtă nu este doar un paradis pentru bacterii și un centru de comandă al digestiei, ci și un factor esențial pentru buna funcționare a ambelor creiere: cel din cap și cel din abdomen. Datorită burții „simțim” că suntem invadați de otrăvuri și agresori periculoși și, în urma știrilor trimise de la fața locului, celălalt creier ia decizia de epurare (prin vomă ori diaree). Ba chiar s-au descris boli precum depresia, autismul, anxietatea, intestinul iritabil, Parkinson ori demența Alzheimer, dar și infecții serioase (septicemii) care au drept punct de plecare leziunile unuia dintre etaje și care s-au răsfrânt asupra ambelor prin intermediul axei. Mai bine de 50 de afecțiuni care au la bază defecțiuni ale acelei axe au fost semnalate până acum. Nu mai vorbim de imunitate, fiindcă se știe că peste 80% dintre celulele sistemului imunitar sunt localizate în intestin.

Dar de ce lăsăm cimpanzeul emoțional să decidă? Și, sunt chiar toate deciziile sale de lepădat? „De vină” este o parte destul de veche filogenetic a sistemului nervos central, una care poartă numele „sistem limbic”. Acea parte se află în căutare permanentă de emoții plăcute, emoții cu care să alimenteze memoria calculatorului central și pe care să le aibă la dispoziție și data viitoare când o să fie pus în fața unor situații asemănătoare. Emoții care „dotează” persoana respectivă cu un statut social de excepție (o mașină luxoasă!), care-i conferă putere (e deasupra concurenței!), îi aduc bucurie (așa încât face coadă de noapte la un magazin care urmează să aducă cea mai nouă generație de gadgeturi). Astfel de emoții vor constitui „argumentele” prin care vor fi justificate deciziile luate, spunem noi, rațional. Iar specialiștii în marketing s-au adaptat. Așa se face că de mult nu se mai oferă spre vânzare lucruri utile, durabile, bine făcute, ci emoții și senzații. Cu cât mai tari și mai plăcute, cu atât mai bine pentru comercianți și clienți deopotrivă.

Până și propaganda pandemică, războinică sau pacifistă tot pe emoții se bazează. Aici propagandiștii și-au ales unele negative, dar și acelea tot emoții sunt și pot la rândul lor să ne influențeze sentințele, făcându-ne să acționăm fără întârziere. Mai ales atunci când ni se insuflă consecințele nefaste ale non-acțiunii. Din păcate pentru ei, au cam exagerat cu porțiile și cu durata fricii induse și, în loc să ne stimuleze luarea deciziilor – scontate de ei –, au condus la înființarea de tabere beligerante. Creierul din burtă îl alimentează pe cel de deasupra cu emoții dintre cele mai vii, creierul principal scotocește în arhivă după comparații, ambele se ciorovăiesc, își dispută dreptatea, ne azvârlă dintr-o extremă în alta cu opinii și argumente cu tot. „Covidioți” și „putiniști” sunt declarați toți cei care pierd timpul cu despicatul firului în patru. De partea „corectă” a baricadei sunt toți ceilalți. Aceia care aruncă cu pietre dincolo, urlând și amenințând cu delațiunea și cerând pedepsirea tuturor acelora care pun piedici mersului „conform” al lucrurilor.

Nici Covidul și nici dictatorul mefistofelic (declarat bolnav psihic) nu se cer înțeleși, spune răspicat una din tabere. E destul că ei există. Există și fac ravagii care se cer contracarate imediat prin măsuri și sancțiuni drastice. (Nu cumva succesele mediocre ale psihiatriei sunt cauzate și de imposibilitatea de înțelegere a mecanismelor respectivelor maladii?) Să te ferească cine trebuie de punerea la îndoială sau de încercarea de a „cerceta astfel de legi”, a căror înțelegere te clasează automat în categoria alienaților mintali. Cine are dreptate? Nu cumva și unii și alții se lasă conduși de emoții? Inițial așa este. Diferența o face modul cum se raportează la ele și ce fac cu acele unelte numite „emoții”. În timp ce unii se limitează, cum spuneam, la oblojirea rațiunii (la nevoie o pot suplini cu omniprezenta inteligență artificială, una care chiar nu doare când „funcționează”!), ceilalți se debarasează treptat de povara emoțională și încep să(-și) pună întrebări, cu scopul de a înțelege. Și aici ițele se încurcă și mai tare, iar fronturile se separă prin prăpastii de netrecut.

Nu urmăresc emisiunile televizate pe tema războiului decât foarte rar, fiindcă pandemia m-a învățat că majoritatea acelora pun la grea încercare răbdarea și mai ales rațiunea. Nu o dată au reușit să deregleze substanțial acea axă dintre creiere și să provoace tulburări serioase, fizice și psihice. Prețul vizionării unor astfel de „comunicări” a mers de la dureri insuportabile de stomac, cap și abdomen, la depresie și fobii de tot felul. Întâmplarea a făcut însă să dau peste o astfel de confruntare televizată între aceiași parteneri (cu nume și prenume) din timpurile dominate de dictatura virusului Corona. Acum „experții” dezbăteau dictatura războinică și crimele ei și, cum îi stă bine oricărei confruntări, fiecare convorbitor se poziționase de partea opusă a axei disputelor. Unul apăra cu intransigență poziția victimei și blama printr-o ploaie de sudălmi și invective gestul atacatorului, celălalt încerca să deslușească modul de gândire și evenimentele premergătoare agresiunii, mergând pe firul care leagă cauza de efect. Discuția a degenerat ca și pe vremea când se discuta despre virus și pandemie și în scurt timp totul s-a transformat într-un măcel verbal (că ideologic nu se poate numi), în care s-a implicat și moderatorul, altminteri neutru și nepărtinitor în dezbaterile pe alte teme. Ambii (moderatorul și avocatul victimei) s-au dovedit absolut inflexibili și impenetrabili la orice propunere ori tentativă de „înțelegere” a agresorului. Înțelegere care nu se voia scuză ori clemență pentru comportamentul impardonabil al acestuia, ci doar o șansă – fie ea cât de plăpândă – de a-i prezice următoarea mutare și respectiv de a veni cu soluții pentru rezolvarea conflictului.

Un conflict la fel de absurd ca și discuția la care am asistat o perioadă, fiindcă nu m-au ținut nervii să merg până la capăt. Mă întreb totuși cum pot unii oameni să-și imagineze că a împroșca pe cineva – care nici măcar nu e de față – cu tot felul de injurii ar aduce cuiva vreun beneficiu și ar însemna vreo rezolvare. Cu siguranță că nu există ființă umană pe această planetă care să nu condamne războaiele și opresiunile de tot felul (cu excepția neoamenilor care le produc și întrețin). Conflictele înseși sunt dovada elocventă a eșuării rațiunii în fața emoțiilor și a instinctelor dezlănțuite. Cum să repari axa dereglată, decât umblând exact acolo de unde a pornit defecțiunea? Stând răstignit în fotoliul unui studio de televiziune ori de aiurea și scuipând un șuvoi de ocări? Cât de bine ne-am identificat adevărații dușmani în pandemie și în viața de zi cu zi și prin ce mijloace? Majoritatea celor care iau apărarea „necondiționată” a victimelor și condamnă la fel de „necondiționat” agresorul, ezită adeseori să se „amestece” într-un conflict în plină stradă ori prin vecinătate, ba chiar sunt de părere că „o fi făcut ea (victima) ceva, de-a fost bătută/violată!” Cu aceeași „consecvență” comandă tot felul de inutilități prin Amazon, contribuind la și mai marea îmbogățire a celui mai bogat stăpân de sclavi din lume. Nu cumva ascensiunea lui Putin e urmarea firească a neînțelegerii ascensiunii lui Hitler, chiar și astăzi, la 80 de ani de la catastrofă?

În ce măsură putem sprijini victimele și cum putem dezamorsa proiectilul agresorului, odată conflictul declanșat? Cu emoțiile, cu rațiunea, poate cu amândouă? Mereu merg cu gândul la sistemul nostru imunitar (aflat în strânsă interdependență cu cele două creiere despre care vorbeam) și încerc să caut acolo răspunsul. Îmi imaginez o ființă umană ingenuă, proaspăt venită pe lume și naivă imunologic. Adică o ființă lipsită complet de apărare imunitară, inclusiv de aceea cu care ne înzestrează natura la naștere. Orice contact cu orice intrus oricât de inofensiv, i-ar fi letal în câteva zile. De ce? Deoarece niciuna dintre celulele care o compun nu l-ar (re)cunoaște și nu s-ar putea apăra. Ar fi dependentă în permanență de produse de import, de „arme” (anticorpi, antibiotice etc.) introduse din afară și care se cer mereu înlocuite la anumite intervale. Și, ce-i și mai trist: Lucrurile ar decurge astfel tot restul vieții, fiindcă niciuna dintre celulele corpului nu are cum și de la cine să învețe să-și recunoască potențialii dușmani.

Merg și mai departe cu reflecțiile și iau de data asta un sistem imunitar înnăscut competent, dar lăsat neinstruit. Un copil căruia i s-a interzis contactul și joaca pe afară cu cei de vârsta lui, ținut aproape sub un clopot de sticlă și protejat de măști, mănuși, dezinfectanți și alte echipamente, rechizite pe care de-acum le cunoaștem cu toții. Ce vor face acele celule instruite în uter să recunoască și să combată străinii, dar care n-au fost testate niciodată și nici nu și-au mai repetat lecția învățată? Vor uita, așa cum e firesc. Iar uitarea se transmite și generațiilor următoare și se răzbună la primul atac serios din afară. Până și specialiștii (anticorpii) extrem de eficienți, pe a căror apărare ne bazăm, iau naștere la rândul lor din studierea aprofundată a adversarului. Victoria lor nu se datorează insultelor adresate peste gard invadatorului și nici sancțiunilor aplicate, ci unei bune și eficiente cunoașteri. Antibioticele sunt arme-sancțiuni care distrug orice, inclusiv flora din ograda proprie. Anticorpii distrug doar dușmanii pe care îi cunosc perfect. Până și vaccinurile și orice formă de prevenție își fac efectul tot pe bază de cunoaștere.

În plus, acele milioane de celule imunitare, oricât de diferite ar fi, știu să comunice și să conlucreze. Faptul că ne menținem în viață se datorează acelei impecabile colaborări. Și atunci? Noi de ce ne bazăm pe puterea vorbelor stârnite de emoții necontrolate? Pentru ce ne lăsăm dezbinați? Experții nu știu totul despre cauzele perturbărilor în funcționarea acelei axe dintre creiere. Dar se pare că stresul prelungit și bombardamentul cvasi-permanent cu hormoni de stres precum cortizolul ori adrenalina distrug celule cerebrale și micșorează anumite segmente din creierul „de sus”, mai cu seamă sistemul limbic (generatorul emoțiilor) și creierul frontal (controlul emoțiilor). Cum se manifestă asta? Doar câteva simptome: lipsa de idei, incapacitatea de a rezolva probleme, de a planifica și de a prevedea, lipsa de concept, incapacitatea de a căuta și găsi soluții alternative, imposibilitatea de a învăța din greșeli, pierderea memoriei de lucru. Calități și abilități care practic fac din noi oameni.

Nu sunt puțini aceia care suferă din cauza dereglării axei dintre cele două creiere. Numai de intestin iritabil suferă fiecare al cincilea. Cum arată situația celorlalte 50 de tulburări ori frângerea totală a axei rațiune-emoții, însoțite de dispariția filtrului care să estompeze efectele emoțiilor asupra psihicului, e greu de spus. Ne izbim de ele însă tot mai des în ultima perioadă, mai cu seamă de când locul rațiunii a fost cedat (preluat de) IA. Atunci când rațiunea vine dintr-o anexă aflată în buzunarul purtătorului, programabilă de terți și fără nicio legătură anatomică ori fiziologică cu vreunul dintre creiere, nu-i greu de ghicit amploarea dereglărilor.