Când democrația și siguranța națională se salvează prin lovituri de stat

Motto:

„Vina, dragă Brutus, nu este în stelele noastre, ci în noi înșine.”

(William Shakespeare, Iulius Cezar)

 

 

Nu este vorba despre Călin Georgescu sau despre Elena Lasconi, și nici chiar despre Rusia sau Vladimir Putin. Este vorba despre supremația Constituției ca expresie juridică a identității noastre naționale și ca act fondator al celei de a doua Republici române, ca acord de voință al cetățenilor români cu privire la modul de organizare și funcționare a statului lor național, independent și suveran. Toate instituțiile statului, inclusiv Președintele, Guvernul, Parlamentul, CCR etc. sunt ținute să acționeze exclusiv în cadrul stabilit de Constituție. Libertatea lor este limitată de acest cadru. Orice act care excede cadrul respectiv este lovit de nulitate absolută, deci incapabil de a produce efecte obligatorii, dacă nu cumva, încălcarea contractului social, adică a mandatului născut în baza acestuia, săvârșită cu rea credință, nu intră pe teren penal.

 

 

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI (CCR) NU FACE PARTE DIN SISTEMUL JUDICIAR

 

Să pornim cu începutul. CCR nu este o instanță judecătorească, ci, așa cum am mai spus-o, o adunare constituantă permanentă cu competențe limitate la apărarea Constituției prin formularea de interpretări oficiale (de aceea general obligatorii) ale textelor constituționale, ale „legii legilor”. În aceste texte își găsesc izvorul principial toate actele normative adoptate de puterea legislativă.

 

Indiferent ce alte atribuții ar primi CCR, prin indiferent ce acte normative, ele trebuie să fie înțelese numai cu luarea în considerare a funcțiilor esențiale ale acestei instituții și să fie exercitate în așa fel încât să fie compatibile cu rolul său fundamental. În nici o situație, CCR nu se poate confunda cu o curte de judecată ordinară, nu se poate substitui acesteia și nu poate utiliza instrumentele ei.

 

Adunarea constituantă propriu-zisă este un for politic cu activitate limitată în timp. Legitimitatea sa își are originea exclusiv în votul popular, care este și el, exclusiv politic. Adunarea constituantă permanentă (adică CCR) este și ea o entitate politică. De aceea, Constituția României a stabilit o procedură politică de numire a membrilor CCR. Esențial a fost ca în această procedură să fie implicate toate forțele reprezentative pentru opțiunile politice ale ansamblului social, ale tuturor cetățenilor, urmărindu-se, pe cât posibil, și dinamica acestor opțiuni. Fiecare cuvânt din textele dedicate CCR în Constituție exprimă această preocupare, dar nu este cazul intru în detalii acum.

 

Ceea ce aș vrea să se rețină este că toată alergia față de natura politică a CCR, ca instituție și mod de alcătuire, este nejustificată. Orice instanță de control al conformității constituționale a legilor nu poate fi decât politică. Adevărata problemă este atunci când o instituție politică se transformă în instanță de judecată. Iată problema noastră!

 

Cei care alcătuiesc CCR sunt impropriu numiți judecători. Ei își merită acest nume, care, altminteri, creează o nefericită confuzie cu membrii puterii judecătorești, doar în măsura în care, la rândul lor, au ceva de judecat. Judecata lor este, însă, cu totul diferită de cea a magistraților care compun instanțele judecătorești.

 

Silogismul juridic standard este raționamentul prin care instanța judecătorească face comparația între o situație de fapt a cărei realitate o stabilește mai presus de orice dubiu rezonabil, pe bază de probe, în urma duelului judiciar dintre părțile interesate – premisa minoră, pe de o parte, și comportamentul prescris de legea aplicabilă acelei situații – premisa majoră, pe de altă parte; comparație din care extrage o concluzie asupra felului în care conduita părților litigante trebuie tratată în așa fel încât să se asigure guvernarea generală a legii.

 

Judecătorul de contencios constituțional controlează conformitatea legilor cu legea fundamentală, Constituția, și dispune revenirea în cadrul constituțional a normelor care au ieșit în afara acestuia. În același sens, el verifică și conformitatea conduitei instituțiilor create prin contractul social care este Constituția (inclusiv instituția candidaților pentru ocuparea demnităților republicane, cum ar fi aceea a Președintelui Republicii), cu „fișa postului” constituțional, oferind interpretarea oficială obligatorie a normei constituționale aplicabile. În principiu, se așteaptă ca aceste interpretări să fie urmate în mod voluntar de către toți cei vizați de ele. Așa se întâmplă în orice stat civilizat.

 

Un litigiu juridic de natură constituțională nu presupune „cearta” între instituții, ci doar interpretări diferite ale textelor constituționale pertinente, părțile controversei fiind interesate de o interpretare oficială unică dată de o terță persoană competentă, pe care să o aplice de îndată. De aceea, CCR judecă numai în drept, iar nu în fapt. Orice alte misiuni pe care le are de îndeplinit sunt variațiuni pe aceeași temă.

 

EXCEPȚIILE SUNT APARENTE

 

Verbul „a veghea” nu poate avea înțelesul larg din limbajul comun, care ar permite să se facă orice. CCR veghează numai la asigurarea conformității constituționale, fără a avea dreptul să sancționeze abaterile de la legile infraconstituționale. De acestea se ocupă instanțele judecătorești, care asigură și dreptul la apărare tuturor părților în proces. Veghea presupune urmărirea vigilentă a alegerii procedurii aplicabile, în așa fel încât preceptele constituționale să fie respectate, precum și dreptul de a infirma rezultatul unui proces desfășurat pe baza unei proceduri care s-a abătut de la linia constituțională. Obligația de „a veghea” asociată cu dreptul de „a valida / invalida”, „a confirma / infirma” permite, totodată, CCR ca, în mod excepțional, să se autosesizeze automat cu privire la controlul constituționalității procedurii date în grija sa. În rest ea intervine numai la cerere.

 

Substantivul „procedură” la respectarea căreia este chemată să vegheze CCR, nu se confundă cu substantivul „proces”. Procesul este rezultatul aplicării unei proceduri. Se prezumă că dacă procedura aplicată a fost corectă din punct de vedere constituțional și produsul procesului derulat cu aplicarea acelei proceduri va fi corect. Faptul aplicării incorecte a unei proceduri corecte are a fi analizat, probat și sancționat de instanțele judecătorești, pornind de la definiția dată de CCR procedurii constituționale. 

 

„Confirmarea sufragiului” (cel referitor la alegerea Președintelui Republicii sau la rezultatul unui referendum) nu implică dreptul sau obligația CCR de a număra voturile ori de a cerceta eventuale fraude consumate în cadrul procesului electoral, ci numai capacitatea de a atesta conformitatea constituțională a procedurii. Erorile tehnice, neregulile cu caracter contravențional, fraudele de orice natură, se judecă de alte instanțe, administrative sau judecătorești, după caz, și se sancționează în concret potrivit legilor care guvernează activitatea acestora. Tot ele măsoară și impactul neregularităților respective asupra rezultatului final, CCR urmând să tragă concluzia de constituționalitate și să confirme sau infirme sufragiul numai pe baza deciziilor respectivelor instanțe. Cu acest prilej verifică și constituționalitatea procedurilor aplicate de ele în exercitarea funcțiilor lor (ceea ce include ascultarea tuturor părților, desfășurarea duelului judiciar între acestea, cu respectarea principiului „egalității armelor” etc.).

 

JUDECĂTORII CCR ÎȘI STABILESC PROPRIA COMPETENȚĂ?!

 

Membrii puterii judecătorești (judecătorii) sunt cei care interpretează și aplică legile. Este imposibil ca, făcând-o, să se rezume la legile infraconstituționale și să ignore interpretarea legii legilor, a legii fundamentale, a Constituției. Deosebirea dintre deciziile acestora, care includ interpretări ale Constituției, și deciziile CCR este că, în timp ce cele din urmă sunt general obligatorii, cele dintâi sunt valabile numai în cazul în legătură cu care au fost pronunțate și se dau numai în limitele sau cu observarea interpretării oficiale stabilite de către instanța de control constituțional. Căci Constituția este ceea ce scrie în ea și ceea ce CCR spune că scrie acolo.

 

Instanțele judecătorești sunt, însă, libere să se pronunțe asupra cazurilor pe care CCR le-a soluționat cu depășirea competențelor sale. General obligatorii sunt numai acele decizii situate în interiorul spațiului de competență al instanței de control constituțional. Celelalte nu au valoarea lucrului judecat; ele, pur și simplu, nu există.

 

Ce se întâmplă cu deciziile CCR prin care aceasta interpretează dispozițiile Constituției referitoare la propria sa competență? Și acelea ar putea fi general obligatorii? Dacă ar fi așa ar însemna că o decizie a CCR prin care aceasta și-ar extinde competențele, sub cuvânt că așa interpretează ea Constituția, ar rămâne în afara oricărui control. Or, chiar dacă nu există vreun text de drept pozitiv care să rezolve o asemenea problemă, este de principiu că, prezumția de luciditate, înțelepciune și bun simț de care se bucură legiuitorul constituant, exclude posibilitatea ca el să fi dorit, prin înființarea CCR, crearea unui stat în stat care să strice toate sistemele de echilibru cuprinse în ordinea constituțională creată de el. Întreaga lege fundamentală română se bazează pe ideea de echilibru interinstituțional care garantează atât fiabilitatea organizării democratice a societății, cât și armonia raporturilor dintre stat și cetățeni. Nu este de conceput ca cineva să fi avut în vedere scoaterea CCR în afara acestei ordini. Din aceste motive, regula Kompetenz-Kompetenz (potrivit căreia instanța sesizată rezolvă cu caracter definitiv înseși conflictele de competență care o vizează) nu se aplică în cazul CCR; cu atât mai mult cu cât CCR nu este nici instanță judecătorească.

 

Faptul că deciziile CCR sunt obligatorii în toate spețele similare celei în care au fost formulate și pentru toate instanțele judecătorești, nu înseamnă că aceste instanțe nu pot verifica, în cazurile aduse în fața lor, competența instanței de control constituțional de a se fi pronunțat asupra unui anumit subiect și de a judeca apoi, potrivit luminilor lor, aspectele antamate de judecătorii constituanți cu depășirea atribuțiilor conferite prin legea fundamentală.

 

 

CÂND CCR SE TRANSFORMĂ ÎN INSTANȚĂ DE JUDECATĂ … POLITICĂ

 

Am făcut toate aceste precizări pentru a permite înțelegerea imensei abateri a CCR de la misiunea sa, adică de la dispozițiile Constituției care îi ordonează activitatea, cu referire la alegerile prezidențiale din decembrie 2024, fapt care, negând însăși voința cetățenilor exprimată prin exercitarea dreptului lor fundamental de a alege, are caracterul unei lovituri de stat. A anula expresia directă și universală a voinței cetățenești, cea din care a izvorât însuși contractul social întrupat în Constituție, înseamnă modificarea (fie ea și numai provizorie) regimului de guvernare a României.

 

În cazul alegerilor din decembrie 2024, CCR nu a mai evaluat constituționalitatea procedurii urmate, ci a apreciat voința cetățenilor ca fiind inoportună politicește, chipurile ca urmare a pervertirii discernământului lor printr-o campanie electorală presupus inadecvată, și a decis anularea ei.

 

Cetățenii vor fi chemați din nou la urne după ce vor trece printr-un proces de „reeducare” realizat agresiv cu ajutorul unei mass media total deraiată de la funcțiile ei firești, respectiv funcțiile specifice câinelui de pază al democrației, astfel cum sunt ele definite și garantate de Constituția României însăși. Una dintre instituțiile garante este Consiliul Național al Audiovizualului, la rându-i ideologizat și geo-politizat maximal, transformat dintr-un instrument de reglare a echilibrului relatărilor mediatice, în armă a propagandei guvernamentale și gardian al corectitudinii politice și geopolitice, care înlocuiește adevărul cu minciuna.

 

CCR nu numai că nu s-a ocupat să verifice constituționalitatea procedurii electorale, la care era chemat să vegheze, pentru a oferi orientarea constituțională instanțelor judiciare sau administrative competente cu constatarea și sancționarea abaterilor de la aceasta, dar a procedat la cercetarea și atestarea situației de fapt create prin actele anumitor persoane concrete, iar asta nu cu audierea celor implicați și interesați, nici cu respectarea dreptului lor la apărare și nici chiar cu administrarea, fie și unilaterală, a unor probe materiale de natură să susțină anumite acuzații până la nivelul unei convingeri situate dincolo de orice dubiu rezonabil. Singura probă invocată au fost niște rapoarte informative redactate de serviciile române de informații și contrainformații, la grămadă, fără valoare judiciară, dar, mai ales, fără consistență probatorie; „probe” pe care, în mod normal, orice instanță judecătorească le-ar fi respins ca neconcludente.

 

De ce a făcut-o? Pentru că așa i s-a cerut. De către cine? De către factorul politic. Respectiv de către un Președinte aflat în conflict de interese: interesul funcției, acela de a asigura stabilitatea și armonia relațiilor dintre stat și societate, și interesul personal, acela de a-și prelungi rămânerea în funcție pentru a satisface veleitățile amicilor politici din țară și patronilor politici din străinătate, astfel încât să își securizeze viitorul post-prezidențial.

 

În acest punct, am putea face o paranteză, pentru a reaminti că atunci când a fost vorba despre modificarea Constituției printr-un referendum referitor la definiția familiei, CCR a infirmat rezultatul scrutinului pe motivul lipsei cvorumului constituțional, fără a cere reluarea procesului pentru a se asigura respectarea normelor procedurale aplicabile. De ce nu s-a repetat referendumul atunci, așa cum se vor repeta alegerile acum? Prin urmare, procesele invalidate se repetă, dar… numai atunci când dorește puterea politică instalată.

 

Acum alegerile se vor repeta din faza depunerii candidaturilor, deși aceasta nu avea cum fi viciată de intervenția unei puteri străine. Scopul este repunerea în termen a contestării candidaturilor, căci pentru vechile alegeri perioada de contestare a candidaților a expirat și deja CCR respinsese o contestație pe acest motiv. Apare, deci, perspectiva unui nou abuz constând în „trierea” candidaturilor de către instanța de control constituțional, fără a se acorda candidaților dreptul la apărare, astfel încât alegătorii să poată alege exclusiv dintre persoane acceptate de către puterea politică actuală (întruchipată de triada Iohannis-Ciolacu-Ciucă) sau, mai exact, de către stăpânii interni și externi ai acesteia.

 

INAMICUL STRĂIN VIRTUAL ȘI TEROAREA DE STAT REALĂ

 

Dincolo de acțiuni cu caracter electoral consumate în zilele de vacanță electorală și de folosirea intensivă a sistemului tik-tok pentru promovarea candidaturii, potrivit practicilor internaționale nici una motiv pentru anularea alegerilor, s-a mai invocat nevoia anulării pentru a apăra țara de amenințarea rusă la adresa democrației și securității naționale. Post factum s-au adăugat „legionarii”, „mercenarii”, „forțele antiromânești” venite de aiurea pentru a răsturna conducerea legitimă a României.

 

Cu alte cuvinte, pentru apărarea democrației, dreptul poporului „imatur” de a alege trebuie înlocuit cu înțelepciunea a nouă mari politicieni în robe vișinii și cu Iohannis zece, care-i și întrece (sic!). Salvăm democrația excluzând demosul de la actul deciziei! (sic!) Cetățenii pot alege nu ce vor ei, ci ceea ce trebuie. În orice caz, nu schimbarea.

 

Apărăm siguranța națională frustrând poporul prin înlăturarea sa din sfera politicului și generând astfel scepticism instituțional, alienare civică și instabilitate politico-socială?!

 

„Educăm” publicul prin terorism de stat practicat prin două metode principale.

 

Pe de o parte, proiectând imaginea inventată a unui inamic extern, diabolizat printr-o propagandă agresivă care nu se rezumă la răspândirea știrilor false, ci și la pervertirea discernământului cetățenilor prin repetarea la infinit a unor tipuri de raționamente ilogice sau a unor premise false oferite ca punct de plecare pentru raționamente logice cu concluzii ilogice, inducem starea de spaimă în societate, fără a gândi că, prelungită în timp, aceasta generează nevroză socială. Într-o atare atmosferă de confuzie organizată (sic!), mai gravă decât înlocuirea minciunii cu adevărul, este banalizarea minciunii și punerea populației în situația de a nu mai putea distinge adevărul de minciună; ceea ce, în final, duce la incapacitatea deosebirii binelui de rău, împreună cu predispoziția de a refuza binele și a accepta răul.

 

Pe de altă parte, se recurge la metoda intimidării celor care nu cad în capcana propagandei oficiale și se opun narativelor oficiale. Aceasta se realizează nu numai prin etichetări de tipul „putinist”, „simpatizant legionar”, „pro-rus”, „anti-european”, „anti-occidental”, cu batjocura publică subsecventă și alte tratamente infamante, ci și prin persecuții și hărțuiri practicate de instituțiile de forță – poliție, procuratură etc. (precum convocările la poliție pentru a da declarații fără importanță, vizite matinale sau nocturne ale forțelor de ordine la domiciliul unor persoane cu opinii euro-sceptice sau suveraniste), în condițiile în care orice atitudine patriotică este calificată a priori ca extremism de dreapta etc. Toate aceste metode sunt identice cu practicile terorii de stat bolșevice și naziste din prima jumătate a secolului XX.

 

Că Rusia, vinovatul de serviciu, desfășoară activități informative pe teritoriul României, este mai mult decât probabil. Ar fi nefiresc să fie altfel. Aceasta cu atât mai mult cu cât politica externă românească este explicit  ruso-ostilă. Serviciile române de contrainformații sunt cele care trebuie să descopere și să neutralizeze asemenea acte, în mod normal, fără zgomot și fără a provoca emoție publică, iar nu CCR, prin limitarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

 

Pe motiv că ne luptăm împotriva unor amenințări externe nu putem aboli drepturile civile ale românilor. Voluptatea cu care o fac actualii guvernanți naște suspiciunea legitimă că, de fapt, Rusia este pretextul pentru a omorî ordinea democratică incompatibilă cu turpitudinile lor, cu ilegalitățile lor, cu trădarea lor.

 

CÂND ALIAȚII FAC TREABA INAMICILOR 

 

Orice stat își confruntă propriile sale priorități de politică externă cu cele anunțate de către candidații la președinția altor state și, în mod firesc, simpatizează cu aceia cu care constată că are orientări congruente. Unele își exprimă preferințele în mod public. Altele încearcă să creeze un context favorizant pentru exprimarea ideilor candidatului preferat. Cei care decid sunt, însă, cei care introduc buletinul de vot în urnă. Nu le poți interzice acestora să o facă pe motiv că opțiunile lor, formulate în considerarea intereselor lor legitime, coincid cu opțiunile unui stat străin cu ale căror interese interesele lor se întâlnesc.

 

Nici o țară nu își stabilește interesele în funcție de aliați, ci își caută aliați în funcție de interesele sale. Alianțele se nasc atunci când interesele părților sunt congruente și durează atât timp cât congruența se menține. Mergând consecvent pe drumul intereselor sale, o națiune se va intersecta mereu cu drumul intereselor altora. Pe porțiunea de drum comun va merge împreună cu cei având interese coincidente. Nimeni nu este condamnat să fie aliatul etern sau adversarul etern al altuia. Eterne sunt doar interesele vitale ale fiecăruia. A spus-o lordul Palmerston în secolul XIX.

 

Mai mult, adesea, spre aceeași țintă duc mai multe drumuri. Unii lideri naționali vor prefera un drum, iar alții vor prefera un altul. Simplul fapt al diferenței de abordare nu este proba trădării.

 

Schimbarea conducerii politice poate duce la modificarea traseului și la alte întâlniri geo-strategice. Într-o democrație, schimbarea este decisă de cetățeni, iar cei care dețin puterea politică la un moment dat nu au dreptul de a se opune, folosind puterea primită de la cetățeni pentru a impune neschimbarea împotriva dorințelor lor. Numai așa deciziile greșite se pot corecta fără violență. În momentul în care cetățenilor li se interzice aceasta s-a trecut de la democrație la oligarhie, iar opoziția constructivă, rațională și pozitivă a celor frustrați prin ignorare se transformă în extremism.

 

Întrebarea este cât de liberi mai pot fi cetățenii României să aleagă atât timp cât puterile dominante ale structurilor internaționale sau transnaționale în care România este integrată nu acceptă nuanțări sau reorientări ale politicii românești neconforme cu politicile lor croite fără a se fi ținut seama și de interesele românilor? Cei care doresc să negocieze în cadrul acelor structuri corelarea priorităților românești cu cele ale aliaților, partenerilor și asociaților nu sunt nici pro ruși, nici anti occidentali nici extremiști de dreapta. Ei sunt aliați nemulțumiți și parteneri dezamăgiți. Am intrat în diferite alianțe sau entități politice transnaționale pentru a ne apăra mai bine libertatea (independența și suveranitatea) iar nu pentru a pierde dreptul de a ne alege conducătorii și drumul de urmat.

 

Nu avem, încă, nici o dovadă cu privire la încercarea Rusiei de a denatura rezultatul alegerilor din România și idem est non esse et non probari  (a nu fi dovedit este același lucru cu a nu exista).  Am notat însă intervenții ale Franței și SUA, ale Președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și ale Președintei Republicii Moldova, Maia Sandu. Cu privire la amestecul în treburile interne nu putem face diferențe între prieteni și neprieteni, întrucât în relațiile internaționale nu există prietenie, ci, în situațiile fericite, cel mult interese comune, iar realitatea comunității intereselor trebuie verificată totdeauna.

 

Comportamentul aliaților euro-atlantici ai României, cu consecințe negative amplificate de servilismul și incompetența partidelor care au guvernat România în ultimii douăzeci de ani, au făcut foarte bine treaba rușilor. Nu rușii sunt vinovați de creșterea americanofobiei și euroscepticismului în România, ci prostia, lichelismul și servilismul liderilor români, controlați și ghidați de puteri străine statale și parastatale. Și aceste tendințe, pe care eu unul le consider nefericite, nu vor fi oprite sau inversate prin diabolizarea Rusiei sau propagandă fundamentalistă zisă pro-occidentală. În orice caz, nu prin anularea unor alegeri care au fost, cel puțin libere, și prin interzicerea expresiei electorale a dorinței de schimbare a unui popor sătul, exasperat și furios.

 

Dacă nici măcar prin urna de vot nu vom lăsa să se evacueze aburul furiei populare adunate împotriva unor conducători nevolnici, tranzacționiști în chestiunile morale și orbi în chestiunile strategice, precum și împotriva unor aliați care ne-au trădat, impunându-ne totodată o conducere miluită, utilă doar în procesul de vasalizare a națiunii române, atunci cazanul social ne va exploda în față și va distruge totul împrejur, fără deosebire.

 

CUM RĂMÂNE CU PREȘEDINTELE REPUBLICII?

 

O considerabilă controversă a fost stârnită de anunțul lui Klaus Iohannis potrivit căruia intenționează să rămână în funcție până la alegerea unui nou președinte și depunerea jurământului de către acesta, chiar dacă faptul se va consuma după expirarea mandatului său. În încheierea prezentului eseu este obligatoriu să precizăm că extinderea mandatului actualului președinte este o imposibilitate constituțională, iar recurgerea la ea nu va face decât să contureze și mai precis caracterul loviturii de stat al deciziei prin care au fost anulate alegerile prezidențiale din decembrie 2024.

 

Cu privire la durata mandatului Președintelui Republicii art. 83 din Constituția României prevede următoarele: „(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului. (2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de Preşedintele nou ales. (3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.”

 

Unii observatori apreciază că între alineatul 2 și 3 al textului constituțional ar exista o contradicție și se întreabă cum s-a putea depăși ea. Domnul Iohannis a rezolvat-o alegând să aplice textul care crede că îl avantajează. În realitate contradicția este doar aparentă.

 

Alineatul 2 instituie o normă care să asigure continuitatea instituțională a președinției. Între expirarea mandatului unui președinte și intrarea în vigoare a mandatului unui alt președinte nu poate exista nici o pauză. Exercițiul funcției prezidențiale nu poate cunoaște întreruperi.

 

Ce se întâmplă, însă, în cazul în care Președintele este în imposibilitate de a exercita mandatul prezidențial? Cu alte cuvinte, ce se întâmplă când funcția devine vacantă, temporar sau permanent?

Potrivit art. 97 (1) din Constituție „vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz … de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor ….” Este evident că expirarea mandatului reprezintă o imposibilitate legală, definitivă și absolută de ocupare a fotoliului prezidențial. Acesta devine, deci, vacant definitiv în ziua expirării celor cinci ani de mandat prezidențial.

 

În această situație, art. 97 (2) ne spune că „în termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.”

 

În cazul nostru, oricum Guvernul trebuie să organizeze reluarea alegerilor anulate. Până la epuizarea acestora apare o perioadă de interimat. Cum este ea acoperită aflăm din art. 98 (1) care precizează cu claritate de cristal următoarele: „dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă… interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.”

 

Un asemenea interimat ar putea fi evitat prin prelungirea mandatului prezidențial, numai că art. 83 (3) ne spune că o astfel de decizie poate fi adoptată de Parlament (deci, nu de CCR) prin lege organică exclusiv în două situații – război sau catastrofă – în care nu ne găsim; cel puțin deocamdată.

 

Prin urmare, dacă ordinea constituțională mai înseamnă ceva, pe data de 21 decembrie 2024 ne vom despărți (desigur cu bucurie) de Președintele Klaus Werner Iohannis, la ora zero a zilei următoare începând interimatul lui Nicolae Ciucă; acesta va dura până când noul Președinte al Republicii, ales la o dată încă incertă, va depune jurământul.

 

Chiar dacă până la 21 decembrie 2024 Klaus Werner Iohannis, în cooperare cu premierul Marcel Ciolacu, va reuși să împingă România în război, Parlamentul nu este obligat să îi prelungească mandatul. Astfel, vom rămâne sub priveghiul lui Nicolae Ciucă, în cea mai bună dintre „democrații”. Doamne apără și păzește!

 

Pentru toate acestea nu trebuie să căutăm sursa răului la ruși, la americani sau în stele. Răul este în noi.