Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Când doare și rana-i până la sânge, refugiul e mama și acasă

Acasă este ca mama. Când un om este într-o mare suferință, strigă cu deznădejde, dar și speranță: „Mamă!”. Am văzut odată, la un spital oncologic de copii, cum un micuț s-a agățat de mama lui și striga să nu mai lase durerea să vină la el.

Acum câțiva ani m-am dus la un spital și centru unde erau copii cu cancer părăsiți de părinți. M-am rugat de cei din conducere să mă lase să-mi petrec câteva ore cu unul dintre ei.
Mi-au dat un băiețel de vreo 6 ani. Ne-am jucat, i-am spus poezii și povești, aveam grijă să nu obosească și ne-am așezat pe o bancă. Nu avea păr și era palid, dar zâmbea și râdea. Dădea cu vârful piciorului în pământ și m-a luat de mână brusc, s-a uitat în ochii mei și mi-a spus: „Eu știu că o să mor, că într-o seară vine un înger și mă ia. Știi ce aș vrea?” Deja nu mai aveam cuvinte și îmi era că nici lacrimile nu mi le pot opri. M-a strâns și mai tare de mână. „Aș vrea să fie mama lângă mine atunci, să mă țină așa de mână, cred că nu mi-ar fi așa frică”.
Întâmplarea asta mă va bântui mereu. A murit copilul. A stat lângă el o doamnă din personalul căminului și l-a ținut de mână.

Sâmbătă am primit, pe messenger, un mesaj de la o tânără româncă din Spania și după aceea am discutat cu ea. M-a abordat pentru că am scris o știre despre anunțul guvernului că va face liste cu cei care vor fi repatriați din Spania. Spera din tot sufletul să se încadreze în criterii, să plece de acolo.
„Mi-e dor de casă, mi-e dor de copil, mi-e dor de mama de mă topesc pe picioare. În fiecare an, după ce munceam ca o sclavă, veneam de două ori acasă: de Paști și de Crăciun. Cu două valize pline. Acum stau aici și nu știu ce va fi cu mine. De muncă nu mai am, bani puțini. Tot ce am câștigat am trimis acasă, că de-aia mi-am lăsat copilul, să-l pot crește. De fapt, să-l poată crește mama. Acum regret enorm, trebuia să rămân acolo. În căsuța noastră, așa micuță și săracă, era casa mea. Știu că nu-i voi vedea de Paști, că și dacă vin, stau în carantină. Dar măcar știu că sunt în România”, mi-a spus ea.

Am încercat să o încurajez. La un moment dat mi-a spus: „Știți ce mă ajută să nu înnebunesc, în afară de dorul și dragul de copil? Amintirile din copilărie, cum era atunci de Paști”.
După ce am încheiat discuția și i-am promis că mă voi interesa când încep procedurile de repatriere, m-au năpădit amintirile. Nu mai am părinți și casa mea, casa în care am crescut este departe.

Paștele copilăriei

Mama era mai bisericoasă, dar nu habotnică; tata era mai puțin bisericos, dar nu necredincios. Așa că eu am crescut destul de relaxată, în sensul că m-au lăsat în plata Domnului. Nu m-au obligat să merg la biserică, dar nici nu mi-au spus să nu merg. Pentru mine Paștele însemnau așa:că aveam rochiță, pantofi, sandale și ștrampi albi, toate noi, că înroșeam ouăle joi seara, iar vineri mama făcea în cuptor: colaci, cozonaci, pâine. Sâmbăta se tăia găina și se făcea foaia de tăieței, care era pusă la uscat până a doua zi. Mama nu mergea la Înviere, dar tata mergea întotdeauna și aducea Paști. Nici nu făceam bine ochi duminică dimineața că unul din ei îmi vâra o lingură de Paști în gură, după ce mă spălau cu apă rece pe față. Apoi, în timp ce se pregătea prânzul, inevitabil aveau loc discuții despre Învierea Domnului, implicit viața de apoi. Tata o ținea pe-a lui: că nu s-a întors nimeni să dovedească teoria. Mama îl făcea păcătos, mai ales că înjurătura lui preferată era” biserica mă-tii”. Duminica ne așezam la masă. Mama cu tata au mâncat din aceeași farfurie mereu, chiar și când erau certați. Apoi, noi, copiii mergeam în cimitir să dăm „cioc pe luatelea”, iar părinții, la joc în sat.

Pierderea celor dragi o simți mai puternic și dureros de sărbători, când și amintirile te năvălesc. Iar de Paști, ai vrea și mai mult ca miracolul Învierii să ți-i aducă înapoi, măcar cât să ai timp să le mulțumești într-un fel anume, cum poate nu te-ai gândit să o faci vreodata pentru că ai impresia că părinții-s nemuritori.

Bătrânii la spital

Dacă vă e dor de tatăl sau de bunicul de la țară, de mama sau de bunica, dacă ei nu mai sunt pe lumea asta, mergeți la spital și-i găsiți pe hol.
Dacă vin singuri, neînsoțiți de copiii de la oraș, îi vedeți cum se opresc în fața clădirii imense; le e teamă să intre, se simt copleșiți de mulțime, de forfotă, dar nu se panichează. Se uită domol la ce du-te vino e acolo, se feresc de iureșul halatelor, apoi, după ce-și scot căciula, pătrund pe hol. Unde e un haos și mai mare. Își scot biletul de trimitere, se lipesc de un perete când vine în viteză o targă mobilă, privesc discret și cu milă la persoana de pe targă. Dau să întrebe ceva, dar renunță; li se pare că tot ce se întâmplă acolo e mai important decât ei, care au venit „doar să se caute”. Găsesc o îngrijitoare care dă cu mopul printre picioarele pacienților. În sfârșit-își spune-pe ea o pot deranja, că nu-i ocupată să salveze vieți. Femeia se uită pe bilet și îi dă o explicație cu „pe coridor înainte, apoi la stânga, apoi la scări faceți dreapta, apoi, iar înainte”. Deși nu a înțeles nimic, nu insistă. Mulțumește și pleacă mai departe. Poate că și instinctul, care l-a ajutat să nu se rătăcească nici în viață, nici în pădure, îl călăuzește să ajungă în fața cabinetului. Se așează pe un scaun, își strânge cu grijă lângă el traista, în care a pus „10 ouă pentru doamna doctor”, își pune căciulă pe genunchi, își odihnește pe ea palma aspră, și așteaptă. Pentru că nu are telefon mobil, este singurul care privește în jur, îi studiază pe cei care intră și ies. Când se deschide ușa cabinetului, nu sare pe asistentă, nu este nervos că „stau de azi dimineață și nimeni nu se uită la mine”. Este singurul care nu este încruntat și nici schimonosit de boală; poate că-l dor și pe el multe, dar nicio clipă de pe față nu-i dispare blândețea.

Cu viața pe moarte călcând

Noi ar trebui să înțelegem că Paștele sunt sărbătoarea și durerea sufletului, smerenia și ar trebui să fie promisiunea că de acum vom fi mai buni cu noi înșine pentru a putea fi mai buni cu ceilalți. Știm că nimeni nu ne va duce crucea și că trebuie să avem forța sa urcăm Golgota noastră sau puterea să acceptăm că nu mai putem face asta. Pentru că, poate atunci cineva ne va ridica și, fără osândire sau batjocură, ne va face drumul mai ușor. Paștile sunt pentru a ne aminti că atunci când am fost în situația de a călca cu moartea pe moarte, cineva ne-a dăruit viață.
Divinitatea eternă este un miracol care ne dă posibilitatea să trăim o viață înălțătoare pentru sufletul nostru sau una doar pentru trupul nostru.

Atitudine

La piață. O bunicuță de la țară vinde una-alta: un borcan de gem, unul de murături, etc. Are 82 de ani și e foarte plină de viață. Unul, care voia să facă pe istețul, îi spune că o ia fiscul, că nu are casă de marcat și ea-i dă o replică genială în timp ce-și înnoda năframa sub bărbie:
— Apăi, dragă, năcazurile-s pe oameni, nu pe garduri.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Când doare și rana-i până la sânge, refugiul e mama și acasă”

  • Intr-adevar, se pare ca nu stim sa apreciem cu adevarat un lucru decat atunci cand il pierdem… Valabil se pare nu doar pentru poporul roman, ci probabil pentru intreaga specie umana. Va recomand sa ascultati pe Youtube piesa urmatoare (foarte populara preintre evreii plecati din Romania), sa va ciupiti si sa realizam impreuna ca este vorba chiar de Romania pe care am ironizat-o si de care ne-am batut joc atata timp impreuna cu totii…

    https://www.youtube.com/watch?v=XoRKjL98qYY
    „Romania, Romania” – Brand New Version (Yiddish Choral Music)
    Original lyrics and melody: Aaron Lebedeff (1873-1960)

    „Oh! Romania, Romania!
    The old-time Romania
    The pre-war Romania
    Just imagine such a Romania!
    Oh, what a wondeful, beautiful country!
    Oh! Romania, Romania!
    The Romania where my grandfather was born
    The Romania where he spent his childhood
    We’ve heard so many stories about that Romania!
    Where else can one find such a wonderful, beautiful country? (…)”

    Varianta originala a piesei (inregistrata in 1941)
    Aaron Lebedeff – Romenye, Romenye – Roumania Roumania 1941: https://www.youtube.com/watch?v=0agi_Gj2IEc

  • Cred ca e momentul, daca tot am ajuns in arena, sa ne luptam cu fiarele nu sa cantam psalmi! Nu frica ca vom pierde ceva ci increderea ca vom depasi greutatile ne va scoate la liman.

    Tuturor, toate bune sa va fie si sa nu va pierdeti curajul!

  • Când doare și rana-i până la sânge, refugiul e mama și acasă
    si e asa pentru ca cel dintai zambet le va acoperi pe toate celelalte, ale vietii,
    iar ca cea dintai imbratisare alta nu va exista pe Pamant.

    Paștele copilăriei.
    …imi amintesc drumul de la biserica, acasa.
    …cam juma de ora.
    eram mai multi, veri, toti,
    si…aveam o treaba. sa reusim, impreuna, sa ajungem cu luminarile aprinse acasa,
    sa daruim si batrinilor de acasa lumina pe care o luasem la miezul noptii..:)

    in unii azi era vreme buna, ne permiteam chiar si joaca:)), …intregeam jumatea de ora fara chin!:))),
    …dar, in alti ani era…chiar o lupta, intregeam jumatea de ora, dar chiar era o lupa…
    batea vantul.
    offf…, batea vantul…
    rind pe rind stingea lumanarile,
    …si uite asa ne protejam unii altora lumanarile, stringindu-ne ciorcine:))), cu unica tinta ca…macar o lumanare sa ramana aprinsa!
    eh…, de la an la an am imbunatatit strategia, piteam lumina lumanarii nu doar in palme., bine bine, ci si in sanul altuia:))), daca vantul se intetea,
    bineinteles, ridicind cu propriile haine, baricade…:)))

    ce vremuri…

    ajungind acasa ne astepta Masa de Paste!
    plina ochi!:)))
    si pe masa si pe linga:))), ca ne reuneam cu totii, veri…cu parinti cu tot:))),
    o bucurie pe care nu doar ca o asteptam cu mult drag, dar fix asa o si traiam! :)))
    🙂 …

    Batrinii la spital .
    E o vreme cind batrinii merg la spital.
    Pretuiesc vremea cind spitalul merge la batrini!,
    plin ochi cu amintiti una si-una!,
    descretind si riduri plenare, cam tot asa cum invie mortii…,
    cemai, …minuni!
    de-ale Inimii…

    Cu viața pe moarte călcând
    ajungi sa cu moarte pe moarte, calci,
    calcind pe pasii celui care,
    cu moartea pe moarte calcind,
    Viata ne-a daruit.

    Atitudine.
    O inima Zambind.

    • prezenta plenara a principiului feminin in inima lui yang e singura in stare sa-l desavarseasca pe acesta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *