Când păcăliciul ești tu
Am urmărit de curând un mic show de stand-up american, nu tocmai plin de umor, dar nici arid. Vreo trei glume chiar mi-au plăcut. Asta fiindcă le-am auzit. Dar show-ul cu pricina pune o mare problemă multor vorbitori de română, adică acelora care sunt nevoiți să se bazeze pe subtitrare, în care aproape toate poantele au fost călcate cu compresorul. În afară de două, trei glumițe pe gustul puștilor de gimnaziu nu a trecut nimic de bariera limbii, mult prea groasă în cazul traducătorului cu pricina. E drept, bariera culturală poate să pună și ea multe piedici traducerii, mai ales când e vorba de umor. La capitolul ăsta scapă cine poate: cine are referința râde, cine n-o are nu râde. Dar nu a fost cazul în show-ul despre care vorbesc. Acolo s-a întâmplat doar să se manifeste în deplinătatea incompetenței un cumul nefericit de simț foarte sărac al limbii române, bagaj de cuvinte limitat și înțelegere parțială a limbii engleze, în sensul că a înțeles doar partea în care cuvintele sunt așezate ca într-o carte pentru copii. Dacă topica se schimbă sau vocabularul devine mai pestriț, sensul se evaporă. Nimic în neregulă până aici. Oricum românii consumă majoritar chestiuni autohtone, în care limba joacă un rol mai puțin important, mai ales când plouă cu interjecții și invective. Din păcate, în top regăsim conținut mult mai nociv pentru igiena intelectuală a poporului. Și nu mă refer la stand-up – unde avem comedianți de foarte mare valoare, cu câțiva dintre ei mai filosofi decât toate cetele cu patalama de prin instituții –, ci la mesajele și filmulețele de pe netul popular și la domeniile în care actorii apar foarte des și mult prea regretabil. Unul dintre ele ar fi politica, dar nu avem loc să comentăm aici.
Să luăm o felie relativ îngustă de conținut consumat în masă: cel tradus, adică filme și cărți. Cea mai mare parte a conținutului vine prin mijlocirea limbii engleze, mai ales când e vorba de film. Ăsta e jocul industriei, nu stă nimeni să caute cunoscători de spaniolă, turcă sau coreeană, iar exportatorul la rândul lui se rezumă la prezentarea unei versiuni în engleză. Nici asta n-ar fi neapărat o problemă, dacă mijlocitorii ar avea instrumentele necesare pentru a transpune cât mai fidel în română conținutul original. În majoritate covârșitoare nu-l au. Sunt traducători de circumstanță, prost plătiți dar și prost instruiți, iar rețelele de streaming nu au niciun interes să îi instruiască, pentru că investesc destul de mult în reclamă și, pe deasupra, asta ar presupune să aibă pe cineva în interior care să facă diferența între o traducere corectă și fidelă și una execrabilă. Nu e cazul. Nu există nici public pentru care diferența asta să conteze (inclusiv când vine vorba de carte), așa că… tot înainte! Să plouă cu virgule între subiect și predicat, gerunzii și pronume strepezitoare, calcuri și anacoluturi! Și, vai, cu semnul exclamării. (E și ăsta un mod de a arăta că nu ai nicio relație cu discernământul.)
Fiecare contingent școlar trece măcar prin furcile celor doisprezece ani de limba română, dar rezultatele sunt atât de subțiri încât ar fi trebuit să ne sperie. Cândva – acum nu mai are niciun rost, pentru că am ajuns în faza în care ne-ar fi mai ușor să-i dezvățăm pe ăia care știu carte decât să-i învățăm pe ăia care nu știu, deci ar trebui să nu mai simțim efectele. În fiecare an un contingent întreg e examinat la capitolul măiestrie gramaticală, și totuși, exprimarea armonioasă și vocabularul de anvergură sunt păsări rare. (Bun, nici cu abilitățile aritmetice nu ar trebui să ne fie rușine, după cum ne arată casele de pariuri de la fiecare colț.) Să zicem că avem o limbă nărăvașă – orice ar putea însemna asta. Însă ceva trebuie să fie în neregulă și la un alt nivel, dat fiind că majoritatea celor din jur se consideră „fluenți” în engleză, deși nu ating nivelul unui șef de tură dintr-un fast-food nordic, iar când ne prezentăm „în lume” cu diverși aleși ori culeși producem stupoare doar în cazurile în care am epuizat bagajul de efecte comice involuntare.
Și așa ajungem la „cireașa de pe tort”. Doar în ultima săptămână românii au plătit zeci de milioane (mi-e teamă că ne putem exprima chiar și în euro) pentru lecții de limbi străine și meditații la limba română. Nu e sănătos să încercăm estimări ale cheltuielilor din sistem, așa că le dăm deoparte și vorbim doar de bugete private. Facem abstracție și de faptul că nu e singurul domeniu în care banii sunt investiți fără discernământ și cu rezultate care tind spre cote modeste, ca să nu zic „nivelul mării”. De pildă, cu banii „investiți” în ultimul an de părinți în aritmetică „ayurvedică” (da, există!), electronică, robotică și alte discipline „de viitor” se puteau pune bazele unei duzini de instituții de nivelul Eton, cu tot cu cheltuielile pentru pregătirea cadrelor didactice. Simplul gând e cu totul deplasat. În fond, trăim în libertate și fiecare dispune de propriile resurse după cum crede de cuviință. Totuși, nu ar trebui să trecem cu vederea faptul că pentru o educație atât de limitată investițiile sunt enorme și de o ineficiență revoltătoare. (Există și aici un cerc vicios, dar o să-l comentăm cu altă ocazie.) Iar marea comedie abia începe. Până nu demult păcălicii intelectuali nu aveau acces la publicul larg, sau cel puțin nu atât de ușor. Pare că situația s-a întors pe dos: a devenit foarte complicat să fii ascultat dacă nu faci parte dintre ei. Și atunci, inevitabil, o să vină și momentul în care păcăliciul ești tu, cel care se agață de valori desuete. Vorba unui hâtru: „Ce-o să ne mai distrăm!” (Cine poate.)
Nivelul educațional foarte scăzut al populației României se datorează în mare parte Ministerului Educației. Având copil în clasa a XI-a (și din rarul tipar al celor care chiar vor să învețe) mă crucesc că de vreo două luni NU a mai făcut școală: vacanță de ski, simulare de bac, „Săptămâna verde”, simulare de capacitate pentru elevii dintr-a VIII-a (are liceul și clase de V-VIII)….și nu numai atât: profesorii chiulesc mai mult decât elevii: ba e deprimată că nu găsește bărbat de o tonă ca ea și umblă pe la spitalul de nebuni, ba că e și la inspectorat și are treabă acolo, ba că e tac-su în spital la Iași, ba că e deprimat că fetele răspândesc zvonul că se uită la clitorisul lor în timp ce fac podul la ora de sport, ba că n-ajunge la ora de curs de la 7 dimineața că n-are microbuz s-o aducă din comună, ba că e ședință profesorală în ultimile două ore de curs, ba…, ba…, ba… 🫤. Îi plătim degeaba pe profesori 50% din timp! 🤷🏼 De unde educație?
Într-adevăr, nu mai sunt de mult ce-au fost, dar mă refeream la „original”, nu la rămășițe.
Maestre, fara suparare, Eton, Cambridge, Oxford, ca si Ivy League de peste garla, nu mai reprezinta nimic. Forme fara fond. 70% din studentii din campusul Harvard habar n-au care e capitala vecinei de la nord. Invatamant serios gasim doar prin Asia (China, Vietnam, etc) si Rusia. In occident a intarcat balaia. Se vede dupa calitatea conducatorilor. Sunt praf. In RO invatamant serios s-a facut pana prin anii 2000. Dupa, doar maimutareala a vestului. Cu aceleasi rezultate. Cazurile izolate nu se pun, aceastea doar confirma regula. Tot occidentul poate fi caracterizat prin doua vorbe: „cercetatori britanici”. Nu-si gasesc curul fara smartphone. De la al cu barba sura pan-la al cu tata-n gura.