Ajuns în portul Marina Grande, călătorul îşi îndreaptă gîndurile şi, evident paşii, către Funicular. El a citit în Ghid că „acest mijloc de transport insolit nu scapă neobservat de turist“. Şi, mai departe, Documentul, veritabil îndrumar de viaţă şi activitate al celui care s-a aventurat pînă aici, ţine să sublinieze că „deşi o modernă şosea panoramică permite taxiurilor şi mijloacelor de transport în comun de a ajunge în oraş, mii de turişti şi de vizitatori aleg acest simpatic trenuleţ cu cremolieră care duce direct de la Marina Grande la Capri“.
Aveam toate datele să mă consider turist. Nu de asta am ales eu Funicularul, ci din simplul motiv că habar n-aveam de existenţa şoselei panoramice. Străbătînd faleza, am ajuns la o alcătuire consemnată de o firmă fără echivoc: Funicular – Casierie. Fiind singura firmă de acest gen pe aproape un kilometru pătrat, se înţelege că am luat bilet şi, cu el în mînă, am purces pe urmele indicatorului, care mă îndruma către Funicular. Ajuns aici, urmînd exemplul altor doi călători, m-am urcat în trenuleţ. Am stat acolo, bucuros că mi-am găsit loc pe bancă, preţ de vreun sfert de oră. Nu se ghicea nici un semn menit a mă convinge că trenuleţul avea de gînd să facă şi altceva decît să stea pe loc. De urcat nu se mai urca nimeni. După vreo zece minute, cei doi înaintaşi au coborît. Şi coborîţi au fost. Ţinînd strîns biletul în mînă, mai ceva decît un cec de 1 milion de dolari, m-am dat jos şi eu şi, după cîţi paşi, am văzut un microbuz aparte (era de fapt un soi de cub pe roţi), în care se urcau neîntrerupt numeroşi cetăţeni. Am întrebat, totuşi, pe un tip care, judecînd după aerul absent, era şoferul, cînd pleacă Funicularul.
— Funicularul nu merge! a decretat el şi, luîndu-mi biletul, mi l-a rupt, păstrîndu-şi contramarca. Deşi n-avusesem de gînd să i-l dau, nu m-am opus. Şi cînd respectivul mi-a făcut semn să urc în cutia mişcătoare, m-am urcat.
Abia pe drum am înţeles eu tîlcul celor scrise în Ghid despre opţiunea categorică a miilor de turişti pentru Funicular. Mult invocata rută panoramică e o şosea mai mult decît şerpuitoare şi, ceea ce e şi mai important, nu mai lată de doi metri şi ceva. Ca atare, după ce mulţumeşti lui Dumnezeu că nu te-ai răsturnat la cotitura bruscă, luată în viteză de cutie, îţi faci cruce la gîndul că te vei izbi de cutia care vine din sens invers. Răsufli uşurat în cele din urmă. Cele două cutii au trecut cu bine una pe lîngă alta. La cruci nu renunţi însă. Chiar şi după ce ai coborît, te mai întrebi cum de-au reuşit cei doi şoferi să treacă în viteză unul pe lîngă altul fără să se julească.
Emoţiile care m-au stăpînit tot drumul ar explica nevoia mea de a înscrie W.C-ul de lîngă Piaţa Primăriei printre primele obiective vizitate de la Capri. Nu de asta am luat-o eu pe scări în jos, lăsînd în urmă clădirea sub al cărui balcon scrie că Insula Capri e legată de numele Împăratului Tiberiu. Am făcut-o, deoarece indicatorul Spre WC mi-a sărit în ochi de cum am descins, clătinîndu-mă, din cutia supraaglomerată.
Locul către care m-a călăuzit indicatorul se afla la subsol. O încăpere împărţită în două: Bagaje şi Toaletă. Pe peretele de la intrare, cuvîntul Toaletă e scris cu înflorituri mozaicate, potrivit tradiţiilor din Mezzogiorno. Tot cu înflorituri e reprodus textul conform căruia Preţul de intrare e acelaşi pentru Bărbaţi şi pentru Femei: 0,5 euro. Matroana de pe scaun îţi ia banii, dar nu-ţi dă chitanţă.
Nu numai W.C.-ul din Piazzetta se remarcă printr-o şăgalnică cochetărie artistică, dar şi altele, numeroase, de pe insula Capri. W.C.-uri pe deplin corespunzătoare celor care le frecventează:
Vedetelor, definite printr-o deosebită sensibilitate artistică.
De unde am tras concluzia, deloc pripită, că insula Capri e un paradis al WC-urilor publice pentru vedete.
Adevăr care nu-i trecut în nici un ghid.
6 comentarii pentru articolul „Capri – capodopera WC-urilor pentru vedete”