Caracteristicile telenovelei turcești

Continui să urmăresc, în ritm accelerat, Putere și glorie, serialul turcesc. Spre surprinderea mea, primul sezon are nu mai puțin de 76 de episoade. Sezonul doi are 103. Lucru neobișnuit, dacă mă gîndesc la numărul obișnuit de episoade din serialele americane. Cel mult zece. Diferența se explică prin sursa de finanțare. Serialele americane sîn produse de particulari. Numărul mic de episoade ale unui sezon, ține de prudența comercială. Un sezon se încheie de regulă astfel încît la o adică să nu mai fie nevoie de un alt sezon dacă ratingul e scăzut. Dacă sînt bani și dacă producția pare rentabilă, se trece la un alt sezon. Ertugrul e o producție de stat. Realizatorii sînt scutiți de grija profitului de mîine. Nici o problemă să producă peste 70 de episoade în sezonul întîi, pînă la epuizarea perioadei istorice.

Noi observații, trase din desfășurarea acțiunii:

• Dinamica serialului se hrănește din intriga de tip oriental. Fratele lui Ertugrul, Gündogdu, îi reproșează nevestei, intriganta și ambițioasa Gündogdu Selcan Hatun, obsesia pentru jocuri de putere. Jocurile de putere sînt motorul acestui serial de mare răsunet, văzut drept concurentul turcesc al lui Game of Thrones. Chiar dacă știi din cărțile de istorie despre destinul lui Ertugrul, totuși, urmărești – ca mine – acțiunea cu sufletul la gură. Teza nerostită a serialului ar fi Nimic din ceea ce pare nu e și adevărat.
  Confruntarea e între Cruciați și Musulmani.
  Mai mult decît interesant:
  Serialul evită teza unui război al Religiilor. Cel puțin în privința Cruciaților, el nu pune acțiunile pe seama unei credințe sincere în Dumnezeu. Credința e doar pretextul pentru angajarea în bătălia de cucerire sau păstrare a puterii. De altfel, cuvintele mari sînt folosite pe scară industrială pentru a justifica nevoia de putere: Dumnezeu, Alah, unitatea tribului, lumea musulmană.
• Privit cu ochi de european, serialul mărturisește toate notele caracteristice telenovelei turcești. Intriganți precum Nasir au tot timpul un zîmbet perfid pe buze. Esma e tot timpul zburlită. Hayme, nevasta lui Suleiman Bei, întruchipează constanța în blajinătate, iar Halime, constanța în feminitate. Telenovela, gen care se adresează Plebei, exagerează pînă la nefiresc, dacă nu chiar pînă la grotesc, trăirile interioare prin exagerări de natură fiziologică. Asta pentru ca telespectatorul să n-aibă nici cea mai mică îndoială că personajul suferă sau urăște sau iubește, evident, cu oftaturi. Cu toate acestea, cu toate că știu din istorie destinul principalelor personaje – Ertugrul a trăit pînă la adînci bătrînețe, oricum pînă la conceperea lui Osman, fondatorul statului otoman, a avut nevastă pe Halime, Dundar a fost un războinic al tribului, deci se va trezi din starea de legumă, provocată de căderea la cap – urmăresc pînă noaptea tîrziu serialul.

Seducția apare din loviturile de teatru, din răsturnările de situație peste noapte. Realitatea asta ar fi imposibilă fără caracteristica de esență a lumii din serial. Ca și în Game of Thrones, nimic din ceea ce apare nu e în realitate așa cum apare. Mai mult decît în Game of Thrones își spun aici cuvîntul dominantele lumii orientale: intriga de serai, folosirea vicleșugului, dedublarea, pitirea de după perdea. În această lume scopul – puterea – scuză mijloacele, iar mijloacele sînt aproape toate tipice seraiului, unde juvățul pîndește din orice colț al încăperii.