Caragiale a satirizat multe personaje de telenovelă

M-am dus la spectacolul cu piesa O noapte furtunoasă, de la sala Amfiteatru a Naţionalului cu gîndul că voi avea la ce să mă distrez.
Nu, nu mă refeream la textul lui Caragiale, pe care-l ştiu aproape pe de rost, ci la ce ar putea să facă regizorii noştri din O noapte furtunoasă.

Dintre toţi dramaturgii români, Caragiale e cel mai mult expus tembelismului regizoral.
Conştienţi că e vorba de un text învăţat la şcoală, mulţi dintre regizorii noştri se gîndesc să-l stîlcească sub semnul a două manii:
1) Actualizarea forţată.
2) Comercializarea pînă la nivel de hamburger.

Dacă Scrisoarea pierdută e cea mai vulnerabilă la actualizare, O noapte furtunoasă e cea mai vulnerabilă la comercializare.
Desigur, şi în materie de actualizare O noapte furtunoasă oferă un decor generos pentru fel de fel de minunăţii.

Vocea patriotului naţional poate deveni oricînd Evenimentul Zilei sau România Liberă, iar Rică Venturiano poate fi făcut să amintească izbitor de unul dintre liderii de opinie care-şi dau cu părerea la televizor, de dimineaţă pînă seara.

În ce priveşte comercializarea, O noapte furtunoasă e o mină de aur pentru regizorul decis să joace cu casa închisă pînă şi la Circul Globus.

Spiridon poate fi în orice moment un bun prilej de administrare a unor picioare zdravene în fund, iar Rică Venturiano, cu peripeţiile sale în casa lui jupîn Dumitrache, un bun prilej de alergări contracronometru.

Spre deosebire de Scrisoarea pierdută, O noapte furtunoasă oferă regizorului român obsedat de comercial relaţia dintre Chiriac şi Veta.

Cîte nu se pot face din transformarea acestei relaţii, păstrate de pudicul Caragiale la nivel aluziv, într-un spectacol descheiat la  prohab!
Cel mai uşor i-ar fi unui regizor să-i pună pe cei doi să-i ardă o partidă de sex pe scenă.

La o adică, se poate închipui şi un party. Toţi bărbaţii din piesă, inclusiv Spiridon, putînd să facă sex pe rînd sau în acelaşi timp cu Veta şi cu Ziţa, dacă nu chiar între ei.

Spre plăcuta mea surprindere, Felix Aderca, regizorul Nopţii furtunoase de la Naţional, n-a căzut în nici unul dintre cele două păcate amintite mai sus.

Confruntat şi el cu o dificultate – cunoaşterea textului de către spectatori – Felix Aderca a încercat – şi a reuşit – s-o depăşească născocind fel de fel de gaguri de bună calitate. O noapte furtunoasă, ca de altfel şi O scrisoare pierdută, lasă loc liber invenţiei regizorale la nivel de text şi mişcare scenică.

Respectînd textul pînă la ultima virgulă, spectacolul de la Naţional face sala să rîdă în hohote prin jocul deosebit al actorilor, cu deosebire al actriţelor.

Cum n-am fost obligat nici să mă întreb unde vrea să ajungă regizorul cu viziunea şi nici unde vor să ajungă actorii cu dezbrăcatul, am putut reciti textul lui Caragiale.

Deşi am văzut multe montări cu O noapte furtunoasă şi deşi am scris despre ea multe eseuri, abia acum, urmărind spectacolul de la Naţional, mi-a atras atenţia scena în care Chiriac ameninţă că se omoară, spre disperarea Vetei.

Condus într-un fel şi de interpretarea regizorală, mi-am dat seama că atît Veta, cît şi Chiriac imită ceva în această scenă. Înainte de 1989, aş fi spus că imită o scenă din literatura proastă a epocii, care-l exaspera pe I.L. Caragiale, aşa cum poezia trimisă de Rică Venturiano imită producţiunile tembele primite la redacţia Moftului Român.

Acum însă, văzînd spectacolul de la Naţional, pot spune că Veta şi Chiriac imită o scenă dintr-o telenovelă.
Sub îndrumarea regizorului cei doi interpreţi imită perfect trăirile de telenovelă, simplificate şi exagerate pentru a fi înţelese de cei din suburbii.

Atent ca să pot urmări interpretarea dată de Felix Aderca unor scene celebre din piesă – a lecturii ziarului, a dialogului dintre Ziţa şi Veta, a descoperirii că Rică Venturiano era de-al nostru, liberal adică – n-am rîs de loc pe tot parcursul spectacolului.

Sala a rîs cu poftă însă aproape tot spectacolul.
Fericiţi cei ce merg la teatru ca simpli spectatori!