Caragiale despre anonimii de pe Internet

Ca jurnalist autor de producţii zilnice, am fost şi sunt una dintre ţintele celor ce înjură pe Internet, sub porecla de postaci, pe autorii mai mult sau mai puţin vedete.
A fost o vreme cînd, înşelat de aparenţe, credeam că autorii acestor mesaje chiar ţin neapărat să-şi spună opinia despre textul iscălit de subsemnatul.
Mi-am dat seama însă că rare erau cazurile cînd autorul mesajului aruncase o privire textului pe care-l comenta.

Cu puţine excepţii, anonimii mă înjurau indiferent de ceea ce scriam.
E ceea ce se întîmplă cu toţi cei care au ghinionul de a le fi reproduse pe Internet textele publicate în ziare şi reviste.
M-am convins astfel că aşa-zisele mesaje sau postări la textele on-line ţin de deraierile tipice personalităţii umane.
Mai precis, fenomenului mai larg, întîlnit şi pe vremea cînd nu apăruse Internetul, al scrisorilor anonime.

De acest fenomen s-a preocupat, printre alţii, şi I. L. Caragiale.
În schiţa Antologie, publicată în Universul din 10 aprilie 1909, Caragiale îi face cadou unui colecţionar de scrisori anonime o epistolă primită de el „zilele trecute”, „în care o veche prietină (indiscutabil e dumneaei), iscălind «cîţiva admiratori de odinioară», mă picneşte, vorba de pe vremuri, la coada işlicului”…

Pentru scriitorul Caragiale schiţa e un prilej de a produce mai multe bucăţi de aşa-zise anonime, sub semnul exerciţiului de metaliteratură.
E însă şi un prilej de a-şi expune propria-i explicaţie la fenomenul celor care-şi ascund identitatea cînd emit un text.

O face, prin intermediul amicului posesor de anonime, în cadrul dialogului următor:
„— Domnul meu, îl întreb, după ce-i mulţumesc de atîta amabilitate, cum îţi explici d-ta obiceiul ăsta de a scrie scrisori anonime?
— E foarte uşor de explicat… Pe de o parte, lipsa de ocupaţie serioasă şi de griji proprii; pe de alta, ceva mai adînc… Exigenţele sociale paralizează adesea francheţa onestă; un individ nu le poate uşor înfrînge în orice moment; în faţa lor devine laş; poate însă avea curaj să fie franc pe ascuns. E greu să arunci cu noroi în obrazul cuiva cînd îl întîlneşti ziua-n amiaza mare faţă în faţă-n lume; noaptea însă, după spartul luminaţiilor, pîn îmbulzeală, poţi să-l murdăreşti pe la spate de sus pîn jos”.

„Nu i-am înţeles bine explicaţia” – spune Caragiale într-un efort de falsă modestie.
Noi însă o înţelegem foarte bine acum, cînd fenomenul anonimilor de pe Internet a luat amploare.
Într-adevăr, ca şi în cazul anonimelor clasice, mesajele postate pe Internet se explică şi prin „lipsa de ocupaţie serioasă şi griji proprii“.
Exceptînd mesajele postate de unităţile mobile ale partidelor, mesajele de pe Internet trădează o lipsă de ocupaţie serioasă.

Trebuie să ai timp berechet la dispoziţie ca să te aşezi în faţa calculatorului şi să dactilografiezi un text injurios despre un om care, între noi fie vorba, nu ţi-a făcut nimic rău în viaţă, ba chiar nu l-ai întîlnit niciodatăpînă acum.
Ca şi în cazul anonimelor clasice, anonimele de pe Internet îşi au izvorul în laşitate.
Incapabil să te înjure în faţă „ziua-n amiaza mare“, anonimul te murdăreşte noaptea „după spartul luminaţiilor“.
Profitînd de întunericul Internetului, anonimul te înjură, ştiind că nu i se poate întîmpla nimic.