Cartea și avatarurile ei

Privesc cu un soi aparte de încântare raftul din bibliotecă pe care am așezat volumele ce-mi poartă numele. Zăbovesc la picioarele lor și mă întreb nedumerit dacă „orice carte tipărită este o sinucidere”[1]. Probabil, fiindcă între paginile ei îți înmormântezi  o parte din ființă, din viul  tău ca muritor. O sinucidere lentă, progresivă, nu cu cianură, ci cu cerneală, în doze din ce în ce mai mari. La autopsie, criticii legiști vor descoperi în exces urme de sensibilitate și-o inimă ferfenițită de trăiri. Analizele de laborator vor releva prezența unor substanțe interzise oamenilor de rând – inspirație, har, fantezie, nebunie… Concluzia va fi seacă: „Decesul a survenit din cauza supradozei de cuvinte și de idei stupefiante, în amestec letal cu  celuloza ingerată  cu stiloul.”

☸

Soția unui fotbalist (!?) lovit de nenorocire a găsit o frază memorabilă, de o frumusețe tulburătoare: „Rana e locul prin care intră multă lumină.”[2] Dar  pe aici pătrunde invaziv și suferința, înnegrind sufletul, sufocându-l. Cum să o împiedici să te usuce pe dinăuntru, cum s-o alungi ? Rana înseamnă întâi de orice durere, chin și nu toți  avem vocația martirajului. Nu oricine e în stare să-și asume sihăstria întru sfințenie a lui Francisc din Assisi. Alchimia transformării întunericului în lumină nu-i un meșteșug la îndemâna  oricui…
Chiar, și cartea e o rană prin care intră lumina! Lumina spiritului trudind s-o isprăvească,  imaginând întâmplări, personaje, destine…

☸

Până unde se cade să mergi cu sinceritatea într-o carte?  Există  o limită a dezvăluirilor subiective pentru  un autor ? Nu de alta, dar Emil Cioran m-a pus pe gânduri cu  o mărturisire  aproape șocantă: „Marele succes al vieții mele e că am reușit să trăiesc fără o meserie. În fond, mi-am trăit viața destul de bine. M-am prefăcut că  a fost un eșec.  Însă n-a fost.”
Vasăzică, o carte este și o prefăcătorie, o minciună bine ticluită? La naiba, mă pierd prin labirintul de tuș tipografic !

☸

Scrisul presupune și un pact cu Dumnezeu ori cu Diavolul – altminteri e imposibilă silnicia de a  te sustrage zilnic realității. De aceea mi se pare plină de tâlc istorioara  depănată de Ileana Vulpescu. Cică „într-o zi, vine să-l vadă pe Einstein un fizician tânăr, care nu-și poate crede ochilor când  vede pe pragul de la intrare o potcoavă bătută-n cuie. Tânărul își ia, în fine, inima-n dinți și i se adresează gazdei: «Maestre, dumneavoastră,  Albert Einstein, unul dintre marii fizicieni ai  lumii, n-o să-mi spuneți că dumneavoastră credeți că potcoava asta  vă poartă noroc?». «Dragul meu, îi răspunde blând Einstein, eu nu cred, dar am auzit că poartă noroc și celor care nu cred!»… Sunt atâția iepuri pe pământ. Parcă poți să-l știi pe fiecare încotro sare?”[3]
Potcoava einsteiniană, ca  zălog al gloriei, al creației, al credinței în opera ta…

☸

De câteva luni colind prin țară cu Basmul fotbalului… și pășesc  prin casele oamenilor iubitori de lectură. Ce mi-a venit? m-am mirat uneori.  O fi vreun semn rău-prevestitor ? Nimic nu-i exclus. Însă cea mai inteligentă explicație este povestea zeului Teuth și a regelui Thamus spusă de Socrate tânărului  Phaidros: „Scrierea, dragul meu Phaidros, seamănă într-adevăr cu pictura, și   tocmai aici stă toată grozăvia. Aceste figuri cărora le dă naștere pictura se ridică în  fața noastră asemeni unor ființe însuflețite. Dar dacă le încerci cu o întrebare, ele se învăluie într-o foarte solemnă tăcere.
La fel se petrece și cu gândurile scrise; ai putea crede că ele vorbesc,  însuflețite de spirit. Dar dacă le încerci cu o întrebare vrând să te lămurești asupra unei afirmații, ele nu îți răspund decât un singur lucru, mereu același. Și de îndată ce a fost scrisă, odată pentru totdeauna, fiecare cuvântare colindă pretutindeni  păstrând  aceeași înfățișare și pentru cei ce o pricep și pentru cei cărora nu le spune nimic. Ea nu știe în fața cui se cuvine să vorbească și în fața cui se cuvine să tacă. Iar  dacă a fost disprețuită sau nedrept hulită, ea trebuie, de fiecare dată, să-și cheme în  ajutor părintele; singură, nu e în stare nici să se apere, nici să își  vină în ajutor.”
Știți, adesea, aud din bibliotecă strigătul de ajutor al cărților mele și atunci, ca un  tată protector și iubitor, sar să le ocrotesc. Și așa mă trezesc în fața unor cititori, ba curioși, ba blazați, ba nemulțumiți, ba bucuroși… Cărora le-aș striga trufaș-poznaș. „Eu n-am viitor  ! Am eternitate ! Sic și sâc!”[4] Ehee, însă câți dintre condeieri  au eternitate ?

[1] Emil Cioran

[2] Roxana Coroian  (Gazeta Sporturilor)

[3]Ion Jianu, Arta conversației cu Ileana & Romulus Vulpescu, dialoguri peste timp

[4] Romulus Vulpescu, în aceeași carte