Agenția Internațională pentru Energie Atomică, îngrijorată că Israelul ar putea viza instalațiile nucleare iraniene
Cărțile din izolarea mea silită
MOTTO:
„Cărțile sucesc mințile și nasc dușmani ai poporului.”
– Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor
Zilele hirsute de izolare trăite în însingurare, revoltat împotriva jalnicei condiții umane… Cauți să le umpli, să le scurtezi, așteptând ca, mâine, cifrele macabre să fie mai cumsecade. Scotocesc prin bibliotecă, e vremea cititului, al întoarcerii la propriul sine. Da, deoarece „cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi opreşte instabilitatea. Nu îngăduie înţelesurilor să se macine.”[1] Oare? Azi, în plină maturitate și cercetând primprejur, încep să mă îndoiesc și să cred că e mai potrivit sfatul neistovirii cu cartea, căci „dacă ar fi acolo ceva serios, de mult s-ar fi înţeles oamenii unii cu alţii.”[2] Mda, recunosc trist că rusul are dreptate, geaba slovele migălite și strânse în bucoavne, omenirea nu s-a înțelepțit deloc…
Aleg o filadă, ceva ușurel, o povestioară despre Francisc de Assisi (Giovanini Bernardone, pe numele său real), „un visător, erou și poet”[3] În definitiv, „o mică rază de soare e de ajuns pentru a lumina foarte mult întunericul.”[4] Și ce beznă epidemiologică s-a lăsat peste planetă, ce dor de lumina din ochii semenilor mei mă năpădește! Din peștera lui sfântă, „Sărăcuțul lui Dumnezeu”[5] ne propovăduiește smerenia și bunătatea, deoarece „el a fost un copil şi un poet, un maestru și profesor al iubirii, un prieten umil şi frate al oricărei făpturi, iar dacă oamenii l-ar uita, atunci pietrele, izvoarele, florile și păsările ar trebui să glăsuiască despre el.”[6] Vocea franciscană nu se mai aude, din păcate, în vacarmul mondial, îndemnul la iubirea aproapelui stârnește, cel mult, compătimire.
Încerc altceva, poate, poate nimeresc răspunsuri la frământările contaminate de o primăvară roasă de virusul atât de bine promovat. Tatiana Țîbuleac, o moldoveancă de dincolo de Prut cu oareșce faimă, îmi sare în brațe și-mi mărturisește că viitorul său are „ceva din solemnitatea unui cimitir împodobit”[7] Parcă numai al ei ? Un „cimitir împodobit ” cu minciuni propagandistice ne îmbie pe toți de-a valma… Abandonez lectura, sătul de mizeria din jur, și îmi repet obsesiv: „Când faci un bine, să nu-l faci cu vechituri.”[8] Destui mă înjură, o asemenea confesiune nu-i pe placul intelighenției recente, hrănită cu sloganuri multinaționale. Îi înfrunt dintr-un colț de pagină, conștient că majoritatea e de partea lor, amăgită de manevrele elegante ale progresiștilor mai guralivi ca niciodată. De ce nu, fiindcă „și deștepții înjunghie, doar că își cer scuze mai frumos.”[9] Ehe, și ce limbaj mieros folosește actuala demagogie globalizată…
Orele se scurg cu încetinitorul, mă căznesc febril să aflu ce n-am aflat încă, iar timpul a devenit brusc cumplit de răbdător… Mă zgâiesc la trupurile ademenitoare de celuloză și le măsor pofticios, știu din adolescență că „adevărurile care hotărăsc viața sunt ascunse în cărțile neluate în seamă.”[10] Dar Jurnalul Alicei Voinescu nu-i inclus în categoria titlurilor indiferente. Isprăvesc cu un gust de dezamăgire memoriile tragicului personaj, adesea de-o banalitate stânjenitoare. Între atâtea locuri comune, diarista notează, citând-o pe Sabina Cantacuzino, „cum la 1919 Eliza Brătianu (n.m. soția lui Ionel Brătianu) i-a spus, pe când erau fericite de întregirea neamului românesc: «Acum ar trebui să murim, fiindcă nu vom mai trăi clipe mai frumoase!»”[11] Apropo, Marea Unire s-a realizat în plină perioadă a Gripei spaniole, soldată cu circa 40 de milioane de morți[12], însă păpușarii mondiali de atunci, slavă Domnului, n-au dispus arestarea la domiciliu a pământenilor ca acum. Altminteri, mai pupam noi unificare la paștele cailor… Mă consolez cu gândul platonovian: „Cărţile sunt plictisitoare numai din cauza cititorului plictisit ; în cărţi contează dorul iscoditor al cititorului şi nu priceperea autorului.”[13] Pușchea pe limbă, nu mă bănuiesc de un gol sufletesc, nici pomeneală, n-am avut nicicând urâciunea lecturii.
Schimb registrul. De pe un raft aud o șoaptă ademenitoare. Nu-i prima dată, s-a mai întâmplat, tot de acolo, și în anii din urmă. Fiecare carte cu sorocul ei, îmi zic dintotdeauna și n-am greșit defel. O scot de lângă suratele ei, grijuliu să n-o bruschez. Un parfum oriental mă învăluie de cum am deschis-o, nimic ciudat, întrucât călătorii neamului autorului, Varujan Vosganian, „au făcut, într-un fel sau altul, negustorie. Aduceau în Europa aerul melancolic al mirodeniilor.”[14] Bătrânii armeni ai copilăriei scriitorului jucau ghiulbahar, „rânduind cu zarurile lor lumea, războaiele, nașterea, minunile și, mai ales, calvarul.”[15] Deocamdată, cubulețele de os s-au răsucit a ghinion, contagiate de un „carcalac” invizibil și spăimântător. De aceea viețuim înfricoșați într-un spațiu concentraționar, striviți de revelația terifiantă că „pușcăria e acolo unde lumea celorlalți e cât se poate de largă și lumea ta cât mai mică cu putință.”[16] Într-atât de pipernicită încât încape în câțiva metri pătrați și pe care n-ai voie să-i părăsești decât printr-o declarație pe proprie răspundere, sub riscul sancțiunii penale în caz de fals. Azvârl printre dinți o sudalmă grea, noroc că zidurile n-au urechi, deși nu mai sunt sigur de nimic, Big Brother e mai tiranic ca oricând. Alung fantomele ivite pe nesimțite, la naiba, „istoria nu e decât o lungă scărpinătură”[17]! Ne scărpinăm preț de două trei stări de urgență și apoi ne ia în stăpânire amnezia… Ferice de condeieri… „Scrisul eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alții, să nu le uite. Eu le-am ținut minte destul.”[18] Dar oamenii se feresc să-și încarce memoria cu faptele altora și nu învață mare brânză din istorie, nici măcar din cea recentă… Cărțile vorbesc cu mintea altora, e de părere Andrei Platonov, și cine mai ia în seamă trecutul?
Eu! răcnesc din adâncul bojocilor și mă năpustesc asupra paralelipipedului de hârtie ce conține O istorie a lumii moderne, 1920-2000. Până la următoarea ordonanță militară sigur îl dau gata, ce dacă prin 1922 Joseph Conrad, un pesimist incurabil, ne destăinuia copleșit de blazare: „N-am reușit niciodată să găsesc în cartea sau în vorbirea vreunui om nimic destul de convingător pentru a sta măcar o clipă în picioare în fața profund înrădăcinatului meu simț al fatalității care guvernează această lume populată de oameni.(…) Singurul remediu pentru chinezi și pentru noi toți ceilalți este schimbarea atitudinilor. Dar, privind istoria ultimelor două mii de ani, nu avem prea multe motive să ne așteptăm la acest lucru, chiar dacă omul a ajuns să zboare.(…) Omul nu zboară ca un vultur, el zboară ca o insectă.”[19] Ah, mă topesc după realismul pesimiștilor, ei sunt de luat în seamă, nu optimiștii orbiți de exaltare!
S-a înnoptat, bulevardul zace în carantina impusă cazon. E întuneric, un întuneric vâscos și rău prevestitor, doar din bibliotecă răzbate un firicel de lumină, cât să despice teama instaurată superstatal. M-a încolțit aleanul firescului de altădată, normalitatea aia hulită estimp ca insuficientă să ne sature de vanitate și trufie. Ce departe mi se par clipele acelea, când „fâșia de umbră de lângă el se lățise și se întinsese spre strada luminată de soare. Deasupra dealurilor îndepărtate cerul fierbinte era blând și auriu.”[20] Chiar, „la ce-ți mai ajută în ziua de azi cărțile de ieri ? Face mai mult rău să-ți aduci aminte”[21]…
[1] Evgheni Vodolazkin, Laur
[2] Andrei Platonov, Cevengur
[3] Hermann Hesse, Francisc de Assisi
[4] Ibidem
[5] Titlul cărții lui Nikos Kazantzakis
[6] Hermann Hesse, Francisc de Assisi
[7] Vara în care mama a avut ochii verzi
[8] Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă
[9] Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă
[10] Andrei Platonov, Cevengur
[11] Alice Voinescu, Jurnal
[12] Martin Kaplan și Robert Webster, în The Epidemiology of Influenza, citați de Paul Johnson în volumul O istorie a lumii moderne, 1920-2000
[13] Andrei Platonov, Cevengur
[14] Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor
[15] Ibidem
[16] Ibidem
[17] Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor
[18] Ibidem
[19] Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000
[20] Hermann Hesse, Francisc de Assisi
[21] Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor
Comentarii
8 comentarii pentru articolul „Cărțile din izolarea mea silită”
Lasă un răspuns
Invitații cristoiublog
Dacă a fost marți, s-au luptat cu trei ceasuri rele tot marțafoii din Belgia!
Invitații cristoiublog
Deehh! Fiecare cu „cartile” lui. Unii ar spune: „uite boii cibernetici cum se expun!”. Eu as zice: „cineva trebuie sa arate cu degetul in directia potrivita si la timpul potrivit, in virtutea legii universale a actiunii si reactiunii”. Sa radem!
Precum in pat asa si in lume. Incepand cu Freud toata lumea stie ca sexul determina atitudinea, comportamentul, caracterul si abordarea, adica personalitatea cu toate ale ei. Se pare ca si vechii greci stiau asta. Toti fara exceptie, fie ei barbati sau femei, dar „grijulii”, au deviatii sexuale si de aici nemultumirea, nelinistea si ura lor. Sunt niste nefericiti de fapt. Au tot ce-si doresc, averi, putere, expunere mediatica pe care o confunda cu renumele. Degeaba. Tot nefericiti sunt. De aceea nu suporta sa-i vada pe altii veseli, fericiti cu mai nimic. Crapa, se zvarcolesc si sar la bataie. Sunt isterici, perversi, sadici, si cauta satisfactie numai in suferinta altora. Ii vezi cat sunt de exhibitionisti. Figuri grotesti care isi dau in petic pe ecrane, lafaindu-se in functii de conducere, sejururi gretoase, dispusi sa faca orice pentru bani si putere. Niste trantori, paraziti care au infestat omenirea. Si mai ales le plac uniformele de orice fel, de la cele bisericesti, la cele soldatesti, robele, sau halatele, numai uniforme sa fie, ca sa ia ochii si sa le ofere protectie, drepturi si privilegii cu nemiluita si ascendent in fata poporului. Cand te uiti la chipuri, cand le auzi vocea, cand le privesti mersul, mimica, vezi niste pocitanii, niste caricaturi grotesti. Le intuiesti usor caracterul, problemele launtrice, si poti sti cum vor incerca sa obtina stima de sine, satisfactia. Iluzie scrie pe ei. Ceea ce sunt in realitate se reflecta in faptele lor si intentiile asupra celorlalti oameni. Predica apa si beau vin. Ca au mari cusururi nu ar fi ceva grav, caci toti oamenii au si nu sunt demni de dispret pentru asta, si nu trebuie pedepsiti. Dar „grijulii” vor puterea, sa manance cu mai multe guri si sa se urce pe cadavre, fiindca in varf aerul este mai rarefiat si intretine iluzia. Dar marea problema este incapacitatea de sublimare, ci doar de suprimare a celorlalti sub orice forma – sparg „oglinda” ca sa nu-si mai vada chipul hidos reflectat. Toti sunt „prostimea” inafara de ei. Supraevalueaza propria persoana. Sunt plini de sine, de egoism. Nu iubesc pe nimeni, si nimeni nu-i iubeste pe ei. De fapt sunt inadecvati. Sa radem popor! Macar asta putem face deocamdata pana malaiul ajunge mamaliga. Sa radem!
Vad ca de la carti am trecut la calusari si hora. Interesant. Dar si mai interesant este ca am observat cum unii sunt foarte invidiosi, irascibili, chiar dusmanosi pana la violenta si crima cand constata ca desi e urgie, ca e boala si moarte, dar si restrictii, abuzuri si incalcari de lege si drepturi, totusi exista oameni care canta, danseaza, fac mese in curte si mananca impreuna cu familia. Bineinteles ca ma refer la o anumita parte a populatiei fara a discrimina. Nu ma surprinde, si cunoscandu-i suficient imi dau seama cu admiratie ca acesti oameni au o atitudine de acceptare a destinului si traiesc fiecare clipa frumos si cu demnitate umana simpla si inocenta ca si a copiilor. Filosofia lor de viata ar putea concura cu aceea a Eclesiastului din Biblie. Am vazut cum sunt provocati apoi abuzati, amendati si nedreptatiti. Ca sunt inafara societatii nu e vina lor, ci a societatii; ca sunt uneori inafara legii nu e vina lor ci, tot a societatii. Vor spune unii ca este si vina lor ca nu s-au integrat. Ce, si cum, si unde, si in ce sa te integrezi? Chiar si eu, un om obisnuit ma intreb cum de m-am integrat intr-o societate cu care nu am nimic in comun. Integrat vine vorba, caci am acceptat legi sociale, deseori aberante in ultimii 30 de ani si m-am supus lor, dar nu din convingere, ci din constiinta ca e mai comod asa, decat sa ma lupt cu morile de vant, desi nu de putine ori am incercat totusi. Oamenii despre care vorbeam mai sus m-au uimit mereu. Accepta soarta grea, „poarta ce le da D-zeu” cum zic ei, dar este interesant ca nu accepta nimic ce vine de la societate si oamenii ei. Fiindca simt ca societatea e nedreapta, iar de oameni nu mai zic. Forma lor de revolta este artistica, creativa, comica de cele mai multe ori, fiindca ei fac haz de necaz. Asta nu intelege nimeni si asa se adanceste falia sociala. Ai zice ca nu le place munca cinstita, dar nu e adevarat. Vad limpede ce se intampla in societate si considera ca nu merita efortul de a invata si de a munci. Un paradox intre veselia afisata in petreceri galagioase si atitudinea fatalista traita in fapt. Dau muzica la volum maxim ca sa nu mai auda zgomotul societatii, al vietii reale, al universului. Dar cine sa-i inteleaga? Pe cine deranjeaza veselia lor? Tocmai pe cei care fac legea si o aplica, si care trambiteaza de dimineata pana seara ca ne protejeaza pe toti, dar calcandu-ne in picioare si planuindu-ne raul, pieirea de fapt, si tortura in ascuns. Fiindca altfel nu se explica faptele graitoare. Acesti „grijulii” predica apa si beau vin. Ba au „grija” de batrani, chiar pe acei pe care ii huleau nu cu mult timp in urma prin piete victorioase; ba au „grija” de diaspora, dar o folosesc ca pe masa de manevra electorala, sau vectori de infectare a intregului norod, apoi o traficheza pe piata muncii europene; ba au „grija” de etnia aceasta vesela folosind-o pentru cele mai mari murdarii pe care mi-e prea lene sa le enumar, fiind enorm de multe si diverse, dar le stie tot norodul. Si sa ne amintim doar de metehnele SS si atunci vom fi stiut si spus tot, fiindca exact asa fac acesti „grijulii”. Crede cineva ca provocand si nedreptatind etnia aceasta vesela, „grijulii” nu stiu ca se va ajunge ca tot oamenii simplii si disciplinati sa fie loviti? Stiu, sigur ca stiu. Caci saracimea aceasta vesela si abuzata va trece usor, in curand, in extrema cealalta si va da in cap norodului pe strada, caci doar acesta ii va fi la indemana, sa-si verse naduful, sau sa gaseasca cele necesare traiului pungasind, talharind omul obisnuit. Ce zicea Eminescu? „Si pe voi contra voastra la lupta ei va man”, Exact asa. „Grijulii” cunosc foarte bine aceasta tactica. In schimb „grijulii” au viata luxoasa asigurata in timpul acesta, si mereu. In plus urasc pe toti cei care se veselesc in iadul zidit meticulos dupa protocoale. Sa radem, sa cantam, sa dansam, sa mancam si sa bem putinul ce-l avem, si sa ne veselim Norod!
Sa facem o analiza pe text. „Calusarii” vine de la „cal” sau de la „calus”? Ar putea veni si de la „botnita” adica „masca” anticovid. Dar „busuioc”? Aici am dat de greu adica de lipsa de idei. Busu?????!!!! Dar stiu de unde vine „ioc” – din turceste si inseamna „nimic” asa ca si in romaneste (ambele fiind limbi „latine”), sau „nu” – aproximativ. Si daca tot ne-am apucat de despicat firul in mai multe sa continuam. Co-vid o fi o cooperatie care produce vid? Cam da. Vid in omenire, pe pamant. Ca tot ni se urase cu binele si nu pastram linistea.
S-ar putea in loc de calusarii sa punem de o hora ametitoare a covizilor? „…tot pe loc, pe loc, pe loc, sa rasara busuioc…”
Daca punem mana de la mana, da.
Am reflectat in izolare „voluntara” si mi-am zis: oare n-ar fi bine sa scurtam drumul unuia, ca sa nu mai se oboseasca facand atatia pasi? Zic si eu! Ar fi o solutie. Batem palma? Ce ziceti?
„Cartile” au fost intotdeauna la moda de-a lungul istoriei. Am inceput cu cartile sfinte, am trecut prin cartile lui Hitler, ca sa nu spun ca si el ne-a avut in carti. Apoi am ajuns pe la protocoalele Sionului. Eh! Ce „carti”! Au urmat cartile de sertar – geniale „carti”, dar culmea e ca nu s-au publicat nici pana in prezent, semn al libertatii de expresie din UE; in schimb ne-au invatat ce este cenzura, caci acum ne este foarte folositoare incat ne-o autoimpunem. Disciplina nemteasca, ce mai….Si iacata am ajuns la ultimii 30 de ani. Acum cartile ne-au intrat in sange. Le scriem in orice conditii, chiar si in inchisoare pentru cateva secunde de „libertate” conditionata, mai putin decat ne-a luat sa le scriem sau sa le citim. Dar iata ca poposim azi cand cartile se scriu in izolarea „voluntara” la domiciliu, deocamdata, ca sa satisfacem covizii avizi de liniste. Beeeee! Ce atata galagie? Liniste, ce dracu! Nu puteam sa uit de „cartile” geniale scrise la fiecare pas si „pas cu pas”. Astea da „carti”!