Casă pentru suflet

Îmi amintesc de ziua în care am intrat prima dată în biserica din sat. Trecusem prin multe alte biserici înainte de a ajunge aici, căutând să simt acel sentiment de acasă, de confort și calm sufletesc. Din diferite motive nu mă simțeam pe deplin bine niciunde. Aș putea spune că motivele sunt prea lumești și nu aveau nimic de-a face cu mersul la biserică. Da, dar când ai impresia că ești invadat, scanat, cartografiat și îndosariat de grupul de supraveghere Ochi de Șoim al băbuțelor arondate bisericii respective, nu îți mai arde de cele sfinte prea mult. Și, pentru că îmi doream să găsesc o biserică unde sufletul meu să se simtă bine, am continuat să caut duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. Așa am ajuns la această biserică.

Eram în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, cu ceva ani în urmă. Am lăsat toate treburile pe care le făceam prin casă, în obiceiul moștenit de a pregăti și casa și masa pentru sărbătoarea Învierii, și am pornit să-mi îngrijesc și sufletul, fiind slujba Deniei Celor 12 Evanghelii.

Era aproape de apus, în plină oră de aur. Biserica era ascunsă de construcția, ce se ghicea a fi impunătoare, noii biserici. Străjuită de brazii ce-i întrec turla cu coroanele întunecate, biserica, vopsită în var alb, mâncat la poale de umezeala ce s-a ridicat pe-alocuri de-a lungul anilor, m-a întâmpinat cu două ochiuri de fereastră prinse în cercevele vechi, vopsite în gri, uscate de timp, si-o ușă la fel de veche și subțire, cu ochiuri de sticlă simplă, șterse de timp. La cât de subțire era ușa, mă întrebam dacă nu ar fi fost nevoie, totuși, de ceva mai mult. Sfinții se păzesc singuri, iar odoarele bisericii erau respectate cu evlavie de toți ai locului. Dar, pentru că paza bună trece primejdia rea, un grătar din metal în romburi intimida, împreună cu lacătul uriaș, orice gând nelalocul lui.

Era sfârșitul unei după-amieze calde, iar cerul stropit răzleț cu câte un nor cobora în pete de albastru deschis printre brazii impunători. De peste tot te întâmpina concertul vesel și gălăgios al vrăbiilor ce-și comunicau veștile zilei, în timp ce se pregăteau de noapte. În câte o scurtă pauză de ciripeală, liniștea locului năvălea densă peste biserică, peste cele câteva morminte ale foștilor preoți slujitori ai acelui loc. În spatele bisericii și a micului cimitir din partea dreaptă, era o casa albă, veche, destul de încăpătoare, cu ușă și ochiuri de ferestre cu lemn vopsit în verde. Bătrânețea ei se trăda din felul puțin dolofan și ușor asimetric în care se așezase ea pe pământ, iar linia ferestrelor și a ușii o urmase, ca un tot. Casa parohială, am gândit. Cum este oare să copilărești în curtea bisericii, cu toate alaiurile ei firești de bucurie sau de jale? Să te trezești înainte de bătaia clopotului și să-ți termini ziua în cea a toacei. Să alergi spre poartă printre mormintele părinților parohi, fără teama că te vor agăța cu câte o dojană că le tulburi liniștea somnului. Ce vremuri!

M-am întors în fața ușii scăldată în lumina aurie, ca aurul topit al soarelui ce se scufunda tăcut sub linia orizontului. Sticla reflecta puternic, ca o lentilă, acel aur valoros, creând un halou ce învăluia în mister și umbre intrarea în biserică. Am apăsat, cu o emoție bruscă, venită de niciunde, ca un frison, clanța și gestul meu brusc și smucit a anunțat prezența mea printr-un zgomot de metal neuns, urmat de un scârțâit obosit al balamalelor ce-și reclamau dreptul la odihnă.

Am pășit în biserică, dar, în realitate, am intrat în altă lume. Ușa s-a închis în spatele meu cu un scârțâit prelung, atenționându-mă că totul este totuși real. Nu îmi puteam acomoda ochii din auriul puternic și fluid al soarelui cu întunecimea bisericii. Nu puteam distinge decât uriașul candelabru din fața altarului unde doar câteva lumânări din ceară pâlpâiau lumina. Pe lateralele întunecate ardeau lumânări în stative. Două în fața altarului, câte unul pe fiecare parte, pentru vii, pentru iertarea de păcate, altele două în pronaos, unde se pun lumânari pentru cei decedați. Nicio altă lumină nu mai era în biserică. Candelabrele cu becuri erau stinse, apărând ca umbre coborâte din înalt în benzile de lumină aurie densă și prăfuită ce pătrundeau prin ochiurile ferestrelor și al ușii.

Eram fermecată de întreg acel spațiu ce-mi părea, dintr-o dată, și mai profund și mai sacru. Eram înapoi în anii de la 1800 și nimic nu îmi spunea că greșesc. Cu pași șovăielnici, călcând cu grijă să nu deranjez, m-am apropiat de icoana din stânga altarului. Am închis ochii și m-am închinat adânc, imaginându-mă țărancă în straiele bune de biserică, de horă, cu brațele și spatele obosite de muncă. În strana din dreapta, diaconul – care era tot preot, în anteriul negru- seconda preotul a cărui voce răsuna din altar peste chiotele și hârjoana unor băieți ce se sfințeau de mici la picioarele Mântuitorului. Sufletul meu a început să vibreze ca o coardă atinsă fin de mâini măiestre. Eram acasă!

M-am întors înspre ușă căutându-mi un loc lângă soba uriașă ce mai păstra puțin din amintirea focului făcut de dimineață. Aș fi vrut să fiu atentă la evanghelii, dar ochii îmi alunecau peste picturile sfinților înalți de pe pereți, întunecate de-a lungul timpului de fumul lumânărilor. În lateralul sobei era scris pe perete un scurt istoric al bisericii. Era mai veche de 200 de ani! Eram în trecut cu totul.

Deși mare, în biserică nu erau decât câteva persoane, fiecare așezată pe câte un scaun din lemn cu spătar, stând tăcute, cu capul acoperit și plecat, adâncite în trăirile proprii, cu lumânările arzând între palmele ce li se odihnesc în poală, ca un fir de aur împrumutat din ultimele sclipiri ale apusului. Crepusculul se adâncea, dar ochiul, deja obișnuit, vedea și deslușea totul cu limpezime, nesimțind nevoia de mai mult.

Eram prinsă ca într-o vrajă, într-o poveste ce se spunea într-o biserică acum ceva sute de ani, cu oameni simpli veniți la biserică pe jos, cu copiii ce se alergau pe sub masa altarului, printre picioarele preotului, ce îi mai liniștea cu câte un șșșt zgomotos, dar fără prea mult efect, într-un apus nemaivăzut și nemaitrăit până atunci. Și nu aș mai fi vrut să se termine slujba, să curgă timpul, să apună definitiv soarele, să mă întorc în realitate. Am înțeles, mai târziu, că acei copii erau nepoții- preotul-diacon era tatăl lor – și fiii altor enoriași. Înțelegeau ei oare ce vremuri de basm trăiau în copilăria lor?

Nu știu când a trecut timpul, cum s-au terminat de citit toate evangheliile. Eu eram fericită, ca băieții ce se jucau în altar, și nu aș fi vrut să se destrame vraja. Treptat, au stins toate lumânările din candelabru și lumina becurilor electrice a sfâșiat pânza imaginației mele aducând-mă în prezent. Reîntoarse și ele, parcă, în prezent, unele dintre bunici mă măsurau cu priviri cercetătoare. Preotul, om volubil, cu haz și bine cunoscător al fiecărui enoriaș miluit și întrebat de frați, de copii, de mătuși, mă privi la fel de cercetător cu coada ochiului. Simțeam că ar fi vrut să mă întrebe de unde am nimerit în lăcașul lor, dar s-a abținut. Pesemne a gândit că nu are încă rost. Am mulțumit și am plecat spre lumea treburilor mele încă nerezolvate, cu sufletul cântând că am găsit o casă.