Cătălin Predoiu – un ministru care nu știe că are talent de memorialist

Demult mă țineam să postez la rubrica de pe cristoiublog.ro Cărți primite cu dedicație cîteva rînduri despre cartea lui Cătălin Predoiu Puterea Justiției și Justiția Puterii, apărută la Tritonic, în 2018.

Habar n-aveam că ministrul Justiției, un politician care putea fi premier de mai multe ori, ba chiar și primar al Bucureștilor, a tipărit o carte cu un asemenea titlu. Într-una din seri m-am încrucișat, cum s-ar spune, cu ministrul Justiției, în holul de la Realitatea Tv. El ieșea de la emisiunea lui Denise Rifai. Eu intram. Am schimbat cîteva cuvinte pline de conținut – ne cunoaștem de prea mult timp pentru a ne rezuma la un schimb de vorbe protocolare – și el mi-a dat, adusă special pentru întîlnire, cartea, blagoslovită cu o dedicație. N-o reproduc, pentru a nu-i face rău ministrului care e autorul.

Am tot amînat să scriu ceva despre ea:
Trebuia pentru asta s-o citesc.

Azi, duminică, fiind zi de lectură pentru mine, am citit-o. De fapt n-am citit-o toată. Cartea, subintitulată Discursuri, interviuri, analize, pamflete, e în mare parte o culegere de discursuri, interviuri și articole de opinie ale lui Cătălin Predoiu din perioada primei sale prezențe guvernamentale, cea dintre 29 februarie 2008 și 27 aprilie 2012, cînd a picat la Moțiunea de cenzură Guvernul Ungureanu.

Documentele sînt prefațate de ceea ce autorul numește o „introducere cuprinzînd scurte referințe faptice și cronologice, fără a transforma această introducere într-o relatare completă a evenimentelor și întîmplărilor trăite, în memorii exaustive, cu atît mai puțin într-o analiză critică a evenimentelor”.

De a lungul experienței mele de critic literar – am fost și sînt și asta, nu numai Maestru, cum mi se spune pe la televizuni, în loc de Șeful sau Patroane – m-am confruntat deseori cu incapacitatea autorilor de a-și da seama de adevărata lor vocație. Slăbiciunea asta se întîlnește și la marii scriitori. Eugen Barbu, un genial autor cînd e vorba de pitorescul de tip Cuțarida, s-a zbătut toată viața să treacă drept un analist al sufletului omenesc. Cătălin Predoiu caută să minimalizeze valoarea celor 50 de pagini de memorii. Forța cărții stă însă în aceste 50 de pagini. Oricum eu le-am citit doar pe acestea, interviurile, articolele, discursurile știindu-le de la vremea apariției lor în public. Fără să-și propună asta, Cătălin Predoiu face memorialistică de excepție. Noutatea acestor pagini în concertul memorialisticii postdecembriste constă în stilul sec, lipsit de metafore, de Cod Penal. Stendhal a rămas în Istoria literaturii cu o proză dinadins seacă, de Cod Penal. Dacă își va scrie Memoriile complete, Cătălin Predoiu are toate șansele să rămînă în Istoria memorialisticii noastre.

Redau mai jos descrierea momentului în care devine ministru al Justiției în Guvernul Tăriceanu. Nu cred să mai fie în memorialistica noastră postdecembristă descrierea unui asemenea moment des întîlnit însă în memoriile politicienilor interbelici:

„Depunerea jurămîntului şi prima zi de minister

Aşadar, am acceptat mandatul într-o ultimă discuţie avută cu Tăriceanu în biroul acestuia de la Guvern. Vineri, 29 februarie, în jur de ora prînzului, Tăriceanu mi-a spus că voi depune jurămîntul luni, 3 martie, că «a discutat cu Traian Băsescu despre persoana mea, care şi-a dat şi el acordul fără obiecţii şi foarte repede» şi că undeva duminică după-amiază vor da pe surse drumul la informaţie, pînă atunci «să-mi văd liniştit de treabă». Asta am şi făcut. De la Guvern, m-am întors la birou unde am început să lucrez la un document juridic avocaţial. Încă nu realizam ce se întâmplă, deşi în sinea mea ştiam că e absurd, dar am continuat să fac pe avocatul. Lucram la computer, aproape mecanic, încercînd să nu mă gîndesc la ce va urma, aruncînd din cînd în cînd un ochi la ecranul televizorului deschis, dar fără sonor. După circa 30 de minute, mîinile mi-au rămas suspendate deasupra tastaturii şi ochii pironiţi în televizor: pe tot ecranul apăruse fotografia mea oficială de pe site-ul firmei, iar pe burtieră era scris cu litere mari: «Breaking News: Cătălin Predoiu noul ministru al Justiţiei!» Eram aproape şocat! Instantaneu aproape, a început să sune telefonul, care nu s-a mai oprit zeci de minute. Am avut nevoie de ceva timp să mă adun ca să îl pot suna pe Tăriceanu să îi cer explicaţii.

Din acel moment, lucrurile s-au precipitat cu o viteză şi o intensitate pe care nu am mai experimentat-o vreodată în cariera mea.Obişnuit cu politica, mi-a explicat că planul s-a schimbat şi trebuie să depun jurămîntul în aceeaşi seară de vineri, 29 februarie, în jur de ora 20, că el pleacă la Snagov să se schimbe şi că la ora 19 trebuie să fiu la Palatul Victoria, de unde mă va lua ministrul Meleşcanu şi mă va aduce la Cotroceni. L-am întrebat mai mult în glumă decît în serios, de ce nu m-a anunţat totuşi şi pe mine, ce făceau dacă se duceau acolo doar ei?! A rămas surprins, cred că atunci a realizat că se gîndiseră la toate, mai puţin să mă anunţe şi pe mine cu privire la noul calendar, după care a început să rîdă, a spus că am dreptate şi că îşi cere scuze, dar totul s-a petrecut prea repede.

Eram îmbrăcat în costum, dar purtam o cămaşă de culoare mai închisă, pentru că urma să merg seara la o petrecere, aşa că am rugat un coleg să meargă repede în oraş să îmi cumpere o cămaşă adecvată ceremoniei. S-a întors cu o cămaşă cu două numere mai mari, pesemne de emoţie a încurcat măsurile. Nu mai aveam timp, aşa că i-am îndoit manşetele, am încheiat nasturii cum am putut mai bine şi am plecat spre Palatul Victoria pe jos. Simţeam nevoia unei plimbări care să îmi limpezească gîndurile. Sau poate că, în subconştient, încercam să mai amîn puţin ce va urma.

De la Palatul Victoria am plecat cu ministrul Meleşcanu în mare viteză către Cotroceni. Am luat-o pe Calea Victoriei, apoi în jos pe Bulevardul Elisabeta, spre Operă. Se făcuse noapte şi luminile treceau rapid pe lîngă noi în goana maşinilor, însoţite de vuietul sirenelor şi zbîrnîitul strident al telefoanelor din maşină, care sunau într-una. Am avut o certă senzaţie, în viteza maşinii care plonja în jos spre Piaţa Operei, că Bulevardul este un tunel care mă trece dintr-un univers în altul. Ce lume mă va aştepta oare la capătul celălalt, mă întrebam privind aparent absent şi resemnat pe geam?!

Ceremonia a fost rapidă şi fără multă emfază. Atît înainte, cît şi după, Băsescu şi Tăriceanu au schimbat cîteva înţepături amicale, dar în limita bunei-cuviinţe. La urma urmei, erau mulţumiţi că încheie o criză care le înveninase relaţiile şi aşa dificile.

Am avut şi o discuţie în trei, cu Premierul şi Preşedintele Băsescu, cu care schimbam pentru prima oară cuvinte, în cabinetul Preşedintelui. Spre surprinderea tuturor, inclusiv a mea, a fost extrem de amabil, inclusiv în discursul de acceptare a desemnării mele în faţa presei.

Am plecat tot cu Meleşcanu în maşină şi a rămas că ne vedem luni la minister să facem predarea-primirea ministerului şi să îmi facă un «debriefing».

Mi-am petrecut tot weekend-ul studiind site-ul ministerului.

Luni dimineaţă m-am trezit la uşă cu doi bărbaţi tineri şi spilcuiţi care mi-au spus că «s-au prezentat la ordin», le-am spus că nu înţeleg şi i-am întrebat cine sînt. S-au privit lung unul pe altul destul de semnificativ şi mi-au spus că sînt de la SPP şi că s-au prezentat în misiune, că sînt şoferul şi aghiotantul meu. Le-am cerut scuze pentru că nu sînt gata şi i-am rugat să mă aştepte, mi-am terminat pregătirile gîndindu-mă că într-adevăr multe lucruri cu care sînt obişnuit se vor schimba, întrebîndu-mă cîte…”