cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Lumea văzută de un român rupt în fund

Rosh Hanikra sau Cum mi-am făcut plinul de caverne

Rosh Hanikra din nordul Israelului, la frontiera cu Libanul, poate fi aşezată, pe scara exploatării turistice a sălbăticiei, între Grota de la Nerja, din Spania, şi Boca del Inferno, din Portugalia. De Peştera din Nerja, Rosh Hanikra se apropie prin posibilitatea oferită turiştilor de a pătrunde într-o cavernă mai mult sau mai puţin întunecoasă. De la Boca del Inferno, celebrul loc din Israel a luat marea. Ce este Rosh Hanikra? O peşteră săpată în malul stîncos al Mediteranei, alcătuită din mai multe grote, ce pot fi vizitate. Contra cost, desigur, că doar n-o să umbli pe gratis printr-o grotă întunecoasă! Intrarea: 6 dolari. Citește mai mult

Jungla pusă la treabă

Dumnezeu i-a dat Thailandei, alături de frontiere, haşiş, masaj erotic, şerpi veninoşi, ucigînd instantaneu ca şi cum ţi-ar crăpa unul capul cu toporul, şi jungla din partea de nord-vest, din zona Kanchanaburi. O junglă e, de regulă, o pacoste pe capul omului. Thailandezii, gata să scoată bani din orice, au pus jungla la treabă. Numai că în timp ce alte ţări posesoare de asemenea sălbăticii s-au apucat de civilizarea junglei, tăind prin ea autostrăzi, ridicînd în locul lianelor hoteluri de zeci de etaje alungînd tigrii şi populînd-o cu cetăţeni cu cravată, thailandezii au lăsat-o în pace. Mai iscusiţi decît alţii într-ale abisalului din sufletele turiştilor, ei n-au făcut altceva decît să le ofere străinilor, occidentalilor îndeosebi, sălbăticie, cît mai multă sălbăticie. Şi, poate, în chip surprinzător pentru unii, thailandezii au dat lovitura. Citește mai mult

Cum m-au călcat în picioare nişte thailandeze

În maldărul de pliante de la hotelul Amari, unul dintre cele mai luxoase din Bangkok, descopăr broşura cu titlul “Relaxare cu un masaj”. Oricît de novice ai fi într-ale planetei, e imposibil să nu ştii de celebrul masaj thailandez. Fie că ţi-au spus cei ajunşi din întîmplare prin această parte a lumii, fie că ai văzut, pe şest, cu storurile trase, „Emmanuelle 2“. Aşadar, orice bărbat de pe Pămîntul ce se învîrte fără rost în jurul soarelui, numai pentru a-i face pe plac lui Copernic, tresare ambiguu descoperind expresia masaj thailandez. Eu însă n-am împărtăşit această zguduire sufletească în clipa cînd, luînd pliantele de pe masă, pentru le şterpeli sub pretext de suvenir, am dat peste pisăloaga ofertă de a merge la Centrul de sănătate al hotelului. N-aş putea spune că nu eram curios să trăiesc, pe viu şi nemijlocit, experienţa masajului thailandez. Şi nu pentru că mă ducea gîndul la scenele deocheate din „Emmanuelle 2“, ci pentru că varianta englezească a paginii Masaj Meniu expunea următoarea introducere:
Citește mai mult

Cum devine rentabilă o conferinţă de presă

E lucru deja ştiut că o conferinţă de presă în străinătate e alcătuită dintr-o chestiune principială şi mai multe chestiuni secundare. Chestiunea principală e reprezentantă, fireşte, de tema Conferinţei de presă, generos anunţată pe invitaţia graţie căreia poţi participa la respectivul eveniment. Chestiunile secundare sunt reprezentate de locul unde se desfăşoară conferinţa, aparatura de traducere în limbile de circulaţie internaţională, scaunele şi mesele la care se aşează participanţii, accesoriile de pe mese: pliante, apă minerală, chibrituri.
Citește mai mult

Exploatarea lui James Bond

Thailanda a fost binecuvîntată, printre altele, şi cu alegerea sa drept loc sau, mă rog, locaţie, pentru filmarea unor pelicule celebre. Spre deosebire de America, unde fiecare pietricică trimite la o superproducţie şi fiecare tufă, la un serial TV, difuzat, preţ de cîţiva ani, pînă cînd adolescenta din primul episod devine bunică, Thailanda se poate făli doar cu trei filme: „Podul peste rîul Kwai“, de Davin Lean, beneficiar al unei camionete de Oscaruri, „Vînătorul de cerbi“, cu înfricoşătoarele scene de ruletă rusească, dar, mai ales, cu Robert de Niro, şi „Omul cu pistolul de aur“, peliculă din celebra serie James Bond. Pe toate cele trei filme le-am întîlnit exploatate sîngeros de turismul thailandez. Citește mai mult

Va fi bombardament: A apărut Satelitul!

(30 martie 1999) Belgrădenii sînt, în acest moment, singurii oameni din Europa care urăsc primăvara. Primăvara cîntată de poeţi: văzduh limpede, cer senin, luna strălucind pe boltă. I-a obligat la această ciudăţenie pe ei, suflete poetice, locuitorii unui oraş care au dat Europei mari artişti, războiul. Cer senin, văzduh limpede – toate elementele din care se compune primăvara cea mai primăvară, înseamnă timp prielnic pentru atacurile de noapte ale avioanelor NATO. Nimic nu-i nelinişteşte mai tare pe belgrădeni decît constatarea că văzduhul e limpede la ora înserării. Şi nimic nu-i linişteşte mai mult decît o seară ce anunţă o noapte ca de toamnă: mohorîtă, cu nori joşi, cu ploi, ceţuri. Cerul senin şi văzduhul limpede sînt aliaţii duşmanului. Cer înnorat, ceaţă, ploaie sînt aliaţii sîrbilor. Citește mai mult

Ca şi Cutremurul, racheta de croazieră loveşte orbeşte

(29 martie 1999) La Belgrad fiind, am aflat, la cîteva minute de la întîmplare, că-n România a fost cutremur. Nu devastator, dar suficient de măricel pentru ca o parte dintre români, bucureştenii, mai ales, să-şi amintească deodată că există şi asemenea nenorociri pe lume. Ce înspăimîntă la un cutremur? Imprevizibilitatea sa. Stai liniştit, văzîndu-ţi de treburi şi, pe neaşteptate, începe dezastrul care-ţi poate aduce moartea. Cutremurul e mîna oarbă a destinului, cea care loveşte pe neaşteptate, fără a te preveni măcar că te-a ales drept victimă. Cred că, ieri, mulţi români au realizat asta. Şi de aceea cred că mulţi români vor înţelege acum ceea ce simte un sîrb după ce se dă alarma de bombardament. Citește mai mult

NATO nu reuşeşte cu nici un chip să-i scoată din sărite pe sîrbi

(28 martie 1999) Ieri, pe la prînz, după primele ore petrecute în Serbia, mi-am dat seama de ce NATO bombardează în neştire obiective civile. NATO vrea să-i scoată din sărite pe sîrbi. Nu să-i demoralizeze, cum credeam înainte de a ajunge la faţa locului, ci să-i enerveze, să-i înfurie chiar. Ieri, pe la prînz, m-am plimbat prin centrul Novi Sadului, unul dintre cele mai bombardate oraşe ale Serbiei. Oraş tăiat în două prin spulberarea podurilor care legau părţile despărţite de Dunăre. Oraş în care au fost lovite rafinăria, sediul Consiliului Executiv al Adunării Provinciei Autonome Voivodina, fabrica de elemente de construcţii. Oraş în care sună noapte de noapte alarma. Oraş peste care trec ziua, fără a bombarda, ci doar pentru a stîrni un zgomot cît mai înfricoşător, avioanele Alianţei. Ştiind aceste lucruri, m-aş fi aşteptat să întîlnesc un oraş pe picior de război. Un oraş în care lumea se furişează pe lîngă ziduri, în care magazinele sînt oblonite, în care oamenii pot bea o cafea sau o bere numai într-un subsol întunecos şi umed, apărat de planşee de beton armat. Citește mai mult

Alături de sîrbi, sub bombardamentul NATO

Începutul războiului din Iugoslavia (24 martie 1999) m-a găsit departe de ţară, la Phuket, în sudul Thailandei. Conduceam, la vremea respectivă, Cotidianul lui Ion Raţiu. Îl modernizasem şi-i dădusem o ascuţită notă anti-prezidenţială. Bătrînul Ion Raţiu aspirase şi el la fotoliul de la Cotroceni. Îi purta lui Emil Constantinescu o rîcă statornică, mascată abil de politeţea englezească. Va fi optat pentru mine socotind că astfel îi mai dă una cu cotul lui Emil Constantinescu. Va fi fost convins de managerul ziarului că eram singurul în stare, la vremea respectivă, să fac dintr-o publicaţie falimentară, una de succes. Nu s-a înşelat în ambele cazuri. O Notă ajunsă în mîinile mele după plecarea lui Emil Constantinescu de la Cotroceni trădează îngrijorarea provocată la Palat de venirea mea în fruntea Cotidianului. Sunt prevăzute chiar și măsuri de contracarare, una vizînd provocarea rupturii dintre mine și Ion Rațiu. Citește mai mult