cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Lumea văzută de un român rupt în fund

Cuba – Avantajul meu de a şti sfîrşitul

1. O farmacie înspăimîntă prin halul fără de hal în care se află

Într-una din dimineţile şederii la Havana, am ieşit din hotel cu gîndul a o lua încotro voi vedea cu ochii. Ochii au văzut un dîmb în depărtare. M-am îndreptat spre el. Urcînd mai multe trepte, m-am trezit în faţa bine cunoscutei statui a Almei Mater din faţa Universităţii. În capul scării monumentale pe un bloc de granit, o femeie stă cu braţele deschise, în semn de Bun venit! Mai tîrziu, am aflat dintr-un ghid al Havanei că Alma Mater havaneză a fost creată la New York, în 1919, de sculptorul ceho-american Mario Korbel şi instalată în 1927. Nu din ghid, ci din cărţi, am aflat, de asemenea, că în capătul Escalinata, cum i se spune scării faimoase, studentul Fidel Castro îşi ţinea, după cel de-al Doilea Război Mondial, discursurile sale anti-americane, cu un braţ pe Alma Mater. Citește mai mult

Acasă în America

4. Am fost tras pe sfoartă? iată întrebarea

Întors la hotel, străbat un moment căruia nici un călător în străinătate nu-i poate scăpa. E ceva asemănător, prin fatalitatea-i aspră, cu naşterea sau cu moartea. Cumpănesc dacă lentila a meritat sau nu banii. O deşurubez, pun la loc lentila anterioară, privesc prin vizor. Nu-mi dau seama de diferenţă. Prima m-a costat 200 de dolari. A doua, 800. La o asemenea prăpastie între cele două preţuri ar trebui să fie o diferenţă uriaşă. Toţi cunoscătorii sufletului omenesc sînt de acord că acesta e secretor de iluzii. Fără o minimă amăgire, n-am putea trăi. Această lege guvernează şi cumpărăturile făcute în străinătate. Deşi, după ce am dat banii, ne bate gîndul că lucrul cumpărat n-a meritat o asemenea sumă, sfîrşim prin a ne convinge c-am încheiat o mare afacere. Aşa s-a întîmplat şi cu subsemnatul. Nu prea eram eu sigur c-am dat lovitura cu noua lentilă. Dar organul secretor de iluzii şi-a spus cuvîntul. Citește mai mult

Acasă în America

3. Genii ale vîrîtului unei mărfi pe gît

Familiaritatea e şi trăsătura de caracter a magazinelor din America. Ea poate fi rentabilă pentru cei ce-o practică. La New York, am intrat, întîmplător, într-un magazin de electronice. Duceam cu mine, ca pe o puşcă-mitralieră, camera de luat vederi. N-aveam de gînd să cumpăr ceva. Raita mea prin magazin şedea sub semnul principiului sfînt al vizitei într-o expoziţie de pictură pe care n-o înţelegi. Intri, îţi arunci privirile pe pereţi, te învîrţi încolo şi încoace, îl remarci pe autor tăifăsuind la o măsuţă cu un prieten şi pleci. Nu rămîne nimic în capul tău. Ai uitat-o pentru totdeauna, imediat cum ai ajuns pe trotuar. Camera mea video avea o lentilă specială de mărit unghiul focal, cumpărată din Franţa. Am intrat în magazin pregătit sufleteşte pentru o scenă pe care o consider, prin repetare la infinit, deja tradiţională în spaţiul anglo-saxon. De undeva, din adîncurile prăvăliei, îşi face apariţia un cetăţean care te întreabă misterios: Can I help you? Adică, vă pot fi de folos cu ceva? După o zi de stat la New York, am învăţat la iuţeală cum trebuie să faci faţă acestei situaţii. Dai din mînă, murmurînd ceva nedesluşit. Chiar dacă nu pricepe o boabă din engleza ta, respectivul îşi dă seama că ai vrut să spui: Citește mai mult

Acasă în America

2. În restaurantele din America se mănîncă pur şi simplu

Impresia de familiaritate mi-a fost mult sporită şi de atmosfera din restaurante. Europa cultivă această instituţie ca pe un teritoriu de dat în spectacol. A lua masa în oraş e, în Europa, un prilej de complicată ceremonie. Pentru americani, restaurantele sînt în majoritatea lor, locuri unde se mănîncă pur şi simplu. Intri în aceste fast food-uri, te uiţi la lungul şir de mîncăruri expuse pe linia de autoservire, citeşti tăbliţele pe care scrie – patru dolari trei linguri de salată, îţi umpli farfuria de plastic şi te aşezi la masă. La noi, în Europa Orientală, astfel de restaurante sînt tot atîtea spaţii ale mizeriei, ale feţelor de masă murdare, ale ospătarilor împiedicaţi, cu halate pătate de sosuri, ale femeilor de serviciu care şterg masa în chip ostentativ, ca să te simţi cît mai prost, în timp ce înfuleci. Aici, în America, totul străluceşte de ordine, de curăţenie şi de zîmbet, ca la orice mare restaurant. Citește mai mult

Acasă în America

1. Sentimentul că toţi mă bat pe umăr

America a fost una dintre puţinele ţări care mi-au dat sentimentul că sînt acasă şi nu hăt-departe, peste mări şi ţări. Acasă, nu în Bucureşti, ci în Găgeşti Deal, printre ai mei. Japonezii mi-au stîrnit, de exemplu, sentimentul de superioritate. Superioritatea individualismului european faţă de colectivismul asiatic. Va fi jucat un rol în această prostească îngîmfare şi diferenţa de gabarit dintre noi, albii europeni şi ei, galbenii asiatici. Japonezii sînt mici de statură, mai mici, sigur, decît noi, europenii. Printr-o mişcare sufletească stupidă, m-am trezit privindu-i ca pe nişte copii. E drept, aceşti copii beneficiază de ultimele strigăte ale modernităţii tehnico-ştiinţifice. Aceşti copii sînt cetăţenii celei de a doua puteri industriale a lumii. Aceşti copii sînt rîvniţi în ipostaza lor de investitori bogaţi de către maturii din Romînia. Şi, cu toate acestea, mi-a fost greu, mi-a fost imposibil aproape, să-i privesc altfel decît cu superioritatea îngăduitoare cu care un Böeing transatlantic tratează un YAR utilitar. Citește mai mult

Crocodilii care se autofinanţează

6. Cum m-a strîns de gît ditamai pitonul

Thailanda e o ţară binecuvîntată în materie de fiinţe necuvîntătoare. Pe lîngă elefanţi şi crocodili, jungla adăposteşte şi maimuţe, urşi, peşti şi şerpi. Pe ultimii i-am surprins într-un moment de incontestabilă autofinanţare. În zona turistică Phuket, la întoarcerea dintr-o harnică vizitare a unui lanţ de hoteluri, ne oprim într-un loc pe care scrie Snake Town. Cunoscătorii limbii engleze vor fi realizat deja că ne aflam în faţa unui loc unde se autofinanţează şerpii. Într-adevăr, după descinderea din autocar, dăm cu privirile de o tăbliţă care ne spune c-am ajuns la o crescătorie de şerpi mortali: cobre, boa, vipere. Locul e mai puţin spectaculos decît cel populat cu crocodili. După ce plătim intrarea, un tînăr vesel, în maiou albastru, ne conduce la locurile unde, potrivit inscripţiilor, locuiesc şerpii. De profesie ucigaşi, aceştia nu dau nici un semn c-ar vrea să ne muşte, odată pentru totdeauna. Mai sînt cu noi, românii, doar doi nemţi, soţ şi soţie. Citește mai mult

Crocodilii care se autofinanţează

5. Elefanți pe post de tancuri

Acest mod de autofinanţare prin hlizeli neserioase e pentru elefanţi destul de simplu. Mai complicat stau lucrurile cînd vine vorba de autofinanţarea prin spectacol. Ferma de crocodili ține de un vast Complex zoologic, incluzîndu-i în chip inevitabil şi pe elefanţi. În consecinţă, după spectacolul bătăliei pe viaţă şi pe moarte dintre om şi crocodil, mergem la un moment artistic mai paşnic: Elephant Theme Show. Vom urmări un spectacol de varietăţi avîndu-i drept interpreţi pe elefanţi. Cu biletul în mînă, luăm loc pe o bancă de scîndură dintr-o tribună de mărimea uneia de la un meci de fotbal din campionatul judeţean. Asemănarea cu un stadion de comună mai înstărită e izbitoare. Pe lîngă tribună, beneficiem de un teren ca de fotbal, cu două porţi de o parte şi de alta. Se întrezăreşte totuşi o nuanţă. Dincolo de ţarcul terenului se înalţă o fortăreaţă uşor de ghicit că-i zidită nu din pietre, ci din carton, pur şi simplu. Pe fundalul unei melodii vechi, în faţa noastră nişte cetăţeni se dedau la banale exibiţii de circ: Înghiţit de flăcări şi săbii, mers în creştet pe bicicletă, hîrjoane de clovni ale căror glume răsuflate nu ne stîrnesc nici măcar mugurele unui zîmbet. Citește mai mult

Crocodilii care se autofinanţează

4. Elefanţii linguşitori

Crocodilii nu sînt singuri în materie de autofinanţare. Thailanda se mîndreşte cu un animal devenit simbol al regatului: elefantul. Ca şi crocodilul, acesta trebuie întreţinut. O chestie destul de scumpă, dacă ne gîndim la proporţile elefantului. O comparaţie cît de cît fericită în problema alimentării ar fi cea dintre o fabrică de lustre şi un combinat siderurgic. Evident, elefantul e combinatul. Cu o singură deosebire: Că burdihanul său nu are nevoie de cărbune, ci de frunze, banane, trestie de zahăr. Autofinanţarea elefantului se aseamănă pînă la un punct cu autofinanţarea crocodilului. Precizez, pînă la un punct. Elefanţii beneficiază prin raportare la crocodili de accesul liber al turiştilor. Astfel, prin numeroase locuri din Thailanda am întîlnit elefanţi care se furişau pentru a smulge de la trecători un snop de banane. Principala ţintă a linguşirii lor o reprezintă copiii. Cum văd un prichindel, elefanţii, indiferent de mărimea lor, se dedau la tot felul de şiretlicuri: agită trompa, se foiesc de pe un picior pe altul, zbiară melancolic. Citește mai mult

Crocodilii care se autofinanţează

3. Să tot fii crocodil în Thailanda!

Pînă la noul spectacol, cel interpretat de elefanţi, vizităm fermele de crocodili. Păşim vitejeşte pe alei betonate, străjuite de grilaje de fier, dincolo de care se văd petice de apă sfîrşind în fîşii de nisip. Din punctul de vedere al apei, bălţile nu diferă între ele. Le separă însă în chip prăpăstios crocodilii care stau în ele. Tăbliţe înfipte în dreptul fiecărei bălţi ne arată vîrsta crocodililor puşi la crescut aici pentru ca, ajunşi la anumiţi parametri, să fie încărcaţi în vapoare şi răsturnaţi în apele Thailandei şi ale altor ţări. Ageamii în materie de crocodili, nu sesizăm diferenţele dintre dihăniile solzoase care-şi văd de treburile lor în ţarcurile de jos. Citește mai mult

Crocodilii care se autofinanţează

2. Cum s-au chinuit niște tipi să fie înhățați de niște reptile plictisite de moarte

E 12.30. Ajungem, în sfîrşit, la istoricul cîmp de bătălie dintre om şi crocodili. O platformă de beton înconjurată de apă. Pentru spectatori, două rînduri de tribune. Cea mai rîvnită e tribuna de jos, de lîngă platformă, plină ochi deja cînd ajungem noi. Ne mulţumim cu tribuna a patra, unde ne facem loc la bara de fier, pe care ne aşezăm coatele. Fetele din grup sînt fericite. Aici, la vreo zece metri înălţime, se simt în siguranţă. Atîta lucru ştiu şi ele de la Zoologie. Că, spre deosebire de vrăbii, crocodilii nu zboară. E drept, pot face salturi din apă, ca să prindă, clămpănind, ceva de mîncare, dar, oricît de agili ar fi, n-ar putea ajunge pînă aici, la noi, cu menghinele lor ucigătoare. Pînă la debutul confruntării, întreg spaţiul e un tămbălău uriaş: Muzică din megafoane, ţipete ale copiilor, inşi care îşi fac loc cu coatele. Toată această tevatură nu-l deranjează pe un crocodil, care trage la aghioase pe platforma de beton. În apa cu margini asemenea unor trunchiuri de copaci, alţi crocodili moţăie şi ei, sătui probabil pînă peste cap de iarmarocul din jur. Citește mai mult