cristoiublog.ro
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi

Printre cărți

Cum află CIA o informaţie cerută de Preşedinte, personal

Vara lui 1968. Pentru prima dată de la declanşarea Războiului din Vietnam, aviaţia americană primeşte de la preşedinte permisiunea să bombardeze Hanoiul. În Memoriile sale, publicate în 2003 sub titlul A look over my shoulder: A life în the Central Intelligence Agency (O privire peste umăr, înapoi: O viaţă în slujba CIA), Richard Helms, director al Agenţiei între 1965-1973 (al doilea ca longevitate după Allen Dulles), istoriseşte că preşedintele Lindon Johnson renunţase la şedinţele NSC în favoarea prînzului de marţi. Ce era prînzul de marţi? „La prînzul de marţi obişnuit ne adunam să bem vin de Xeres în camera de zi a familiei, de la etajul al doilea al Casei Albe. Dacă preşedintele, care, în mod normal, respecta un program strict, întîrzia cîteva minute, dădea efectiv buzna în cameră, făcea o pauză suficient de lungă pentru a ne recunoaşte şi ne invita în sufrageria familiei, a cărei fereastră dădea înspre Pennsylvania Avenue. Citește mai mult

Ghinionul meu: o carte de spionaj anticomunist

Ajuns cu maşina în Complexul de la Focşani, intru, ca de obicei, la Librăria Alexandria, din Lanţul cu acelaşi nume. Cînd mă opresc la Complex, pentru a lua d-ale gurii, fac o paranteză şi pe la Librărie. De fiecare dată, cumpăr ceva. Dacă nu Papetărie, atunci, cărţi. Sînt atît de obişnuit al acestei Librării, încît la un moment dat cele două librărese – amîndouă de orientare politico-ideologică anti-PSD, m-au rugat să stau ca la fotograf lîngă un raft cu cărţi (l-am ales pe cel de Istorie) în vederea unei fotografii a subsemnatului cerută de patroana lanţului, de baştină din Suceava. După ce trec prin piuiturile isterice ale aparatului de deconspirare a furturilor (cred că responsabile sînt pipele electronice din buzunare), semnalînd librăreselor că mi-am făcut apariţia în spaţiul lor aerian, iau la rînd departamentele în căutarea unei cărţi care să îmbine plăcutul cu utilul. Plăcutul, adică lectura atractivă; utilul, adică să scot din ea un eseu sau măcar o notiţă. Sfîrşesc prin a mă opri la Departamentul Istorie. Pe o latură, mai multe volume din Regii blestemaţi, scriere recent retipărită cu cireaşa de pe tortul publicitar: A inspirat Urzeala tronurilor. Citește mai mult

O industrie înfloritoare: Cultul Personalităţii

Luni, 13 martie 2011, ca o prefaţă la noul număr al revistei Historia, Ion Ioniţă a organizat pe postul TV online al Adevărului o dezbatere despre Cultul personalităţii la Carol al II-lea şi la Nicolae Ceauşescu. Pretextul taifasului de idei l-a constituit dosarul noului număr al revistei Historia: Un mogul – Carol al II-lea, dedicat de mine Trustului de presă care-i asigura Regelui Dictator satisfacerea intereselor sale, între care se detaşa cel de a fi cîntat zi şi noapte de jurnalişti şi scriitori. Sincer să fiu, am răspuns invitaţiei lui Ion Ioniţă cu sentimentul că voi pierde o oră din viaţă în chip inutil, chiar dacă plăcut. Un sentiment avîndu-şi rădăcinile în credinţa că o televiziune online nu e urmărită de nimeni. După transmiterea emisiunii, am avut surpriza să constat că televiziunea online a Adevărului are telespectatori. Am întîlnit cetăţeni care mi-au spus că s-au uitat la emisiune pe Internet, o noutate pentru mine, deseori confruntat cu situaţia de a fi prezent la o emisiune TV fără ecouri în rîndurile cunoscuţilor. Citește mai mult

De ce n-au fost studiate şmecheriile lui Caragiale

Pentru eseul mai amplu, Şmecherul Caragiale îmi trebuie date despre avatarurile gazetăreşti ale scriitorului. Am articolele care-l surprind schimbîndu-şi amicii şi adversarii de la un an la altul, după cum era plătit mai bine. Nu ştiu însă cum a ajuns Caragiale de la Alegătorul liber la Timpul, de la Timpul la Gazeta Poporului, de la Gazeta Poporului la Epoca şi de la Epoca la Drapelul. Cel mai competent în materie, Şerban Cioculescu, nu mă lămureşte prin ale sale studii, Viaţa lui Caragiale şi Caragialiana. Puţine lucruri aflu şi de la Marin Bucur, care a scris O biografie. De la unu pînă la patru dimineaţa, caut prin bibliotecă, iau la mînă cărţi. Concluzie bulversantă: Citește mai mult

Apocalipsa care e furtuna pe Mare la Petru Dumitriu

Am mai invocat, cred, în aşa-zise amintiri din interviuri, dar şi din editoriale în care sacrific zi de zi, bucăţi de proză, starea de rău pe care mi-a produs-o, la întîia lectură, atmosfera premergătoare furtunii pe mare din romanul lui Petru Dumitriu, Pasărea furtunii, apărut în 1952 mai întîi şi, ulterior, în varii ediţii, revăzute sub ciclonul vremurilor. Acum, apucîndu-mă de citit, cu creionul în mînă, Pasărea furtunii, pentru a-mi biciui inspiraţia, după lectura paginilor despre Catastrofa meteorologică abătută asupra pescarilor din Danilofca, m-am decis să conving şi pe alţii de geniul care a fost Petru Dumitriu. „Prin anul o mie nouă sute treizeci şi opt, la începutul toamnei”, cum prinde să depene balzacian Petru Dumitriu, trei pescari se află la pescuit pe o lotcă în largul Mării Negre, la o distanţă de zeci de kilometri de Gura Portiţei. Petru Dumitriu îşi dă obolul unei datorii proletcultiste (cei trei muncesc pe lotca unui chiabur din Danilofca), după care îşi vede de-ale lui, de-ale adevăratului scriitor. De altfel, întreg romanul ar fi putut fi publicat de Petru Dumitriu şi în postdecembrism dacă ar fi scos cîteva pagini şi cîteva pasaje. Fără acestea sau, cum fac eu, trecînd peste ele lejer, Pasărea furtunii e un roman de excepţie despre conflictele iscate din iubire. Citește mai mult

Arghezi, colegul meu de suferinţă

După ce-mi apare o carte, nimic nu mă oboseşte mai tare decît obligaţia de a participa la tot felul de sindrofii, poreclite întîlniri cu cititorii. Le-am considerat totdeauna o cumplită pierdere de vreme, asociată cu o trudă chinuitoare. Mai întîi deoarece, o dată tipărită, cartea nu mai există pentru mine. Lucrez, deja, la alta nouă. Tipărita, ca şi divorţata, iese din lumea preocupărilor mele. Apoi, aşa-zişii cititori sînt mereu aceiaşi. O combinaţie unică de cîţiva fani de-ai tăi cu mai mulţi inşi fără căpătîi, nelipsiţi de la nici o ceremonie din Marele Oraş, fie că aceasta e o lansare de carte, un concert de Muzică de cameră, sau o expoziţie de iepuri de casă. Dintre întîlnirile cu cititorii, coşmariceşti sînt cele în care trebuie să dai autografe. De cîte ori am isprăvit ipostaza asta, m-am dus glonţ acasă şi am dormit 24 de ore, fără să visez. Cînd s-au gătat discursurile de laudă a cărţii, unul al editurii, altul al criticului, amic, invitat să spună ceva, chiar dacă nici măcar n-a deschis cartea, şefa Librăriei anunţă momentul autografist. Cei din faţă ta se orînduiesc cuminţi într-o coadă. Citește mai mult

Primele filme cu James Bond: Prea British

Valabil și pentru politica românească. Din cînd în cînd apar în presa noastră independentă documente sau informații pe care Autoritatea s-a străduit să le păstreze secrete. Chiar dacă într-o mult mai mică măsură decît presa americană, aceste zise Scurgeri de informații n-au fost explicate la noi. Richard Helms, fost director al CIA, ne ajută să înțelegem mijlocul în cartea sa de memorii O privire peste umăr: „În canoanele operațiunilor sub acoperire, există axioma potrivit căreia posibilitatea scurgerii de informații crește exponențial de fiecare dată cînd un document secret este prezentat altei persoane – indiferent dacă este vorba despre un angajat al Agenției, un membru al Congresului, un înalt funcționar, un dactilograf sau un copist. Citește mai mult

Cum să măcelăresc o carte?!

Din întîmplare m-am pricopsit cu dubluri la toate volumele Publicistică din Opere de Tudor Arghezi, inițiativă editorială de excepţie a Academiei Române. Am dat gata volumul VI și am trecut, în procedură de urgență, la volumul VII. De la volumul VI, mi-au rămas, trecute pe un carneţel cincisprezece sîmburi de însemnări mai chipoase. Potrivit procedurilor mele, trebuie să le iau la rînd, să le transform în eseuri, punînd în jurul sîmburelui suficientă carne pentru a avea un text. Așa cum cineva ar fabrica o gutuie pornind de la sîmburele iniţial, care cere ceva în jur. Fiecare notă presupune însă citarea unui pasaj. Citește mai mult

Cine e Trădătorul? Depinde din ce parte privești

Colonelul GRU, Oleg Pencovsky, născut în 1919, trece de partea CIA în 1960, activînd apoi ca agent dublu timp de doi ani. În toată această perioadă, el a furnizat Agenţiei și Serviciului Secret Britanic peste 5.000 de pagini de informații strict secrete despre forța militară a URSS. Cu două aparate foto Minox, date de ofițerii CIA de caz, el a făcut 5.000 de fotografii strict secete. El e cel care a servit americanilor informația crucială că URSS avea puține și slabe rachete nucleare strategice. Pe baza ei Kennedy și-a permis s-o facă pe grozavul în Criza rachetelor. Pe 22 noiembrie 1962, după o supraveghere îndelungată și complexă, Oleg Pencovsky e arestat. Citește mai mult

Lucian Blaga stă de vorbă cu cititorul în aforisme

1

Într-o scrisoare din 4 august 1944, reprodusă în Astra, nr. 2, februarie 1967, Lucian Blaga mărturiseşte că scrisese deja 150 de aforisme. În 20 noiembrie 1946, numărul acestora atinsese 350. O parte însemnată din ele îşi vor găsi locul în volumul Discobolul, tipărit în 1945, la Publicom. Ca şi alte apariţii marcante din anii imediat postbelici (Ştanţe burgheze de G. Bacovia, Fantazii răsăritene de M. Sadoveanu, Una sută una poeme de T. Arghezi), volumul lui Blaga nu se bucură de primirea meritată. Epoca, neliniştită din punct de vedere social-politic şi economic, sta cu privirile îndreptate spre alte lucruri decît o culegere de aforisme ale unui scriitor cu un trecut deja suspect pentru noile vremuri. Avînd în vedere că aforismul e un gen cultivat de către autorul Trilogiei cunoaşterii (L. Blaga debutează în 1919 cu un volum de aforisme, Pietre pentru templul meu) se ridică o întrebare legitimă: Ce l-a determinat pe marele poet şi filosof să apeleze la o asemenea formulă? Citește mai mult