Diversiunea Monstrul cu butoiul. Azi: De ce e secret de stat Raportul lui Constantin Pistol? Cumva pentru că în el se fac referiri la Deveselu?

Campania de discreditare a celor care-și pun întrebări în cazul Caracal are drept unul dintre punctele centrale acuzația că prin asta semănăm neîncredere în bravele, mîndrele instituții ale statului ba chiar și în Stat ( citat cu literă mare) declanșată la ordin de Unitățile militare. Asta desigur cînd nu sîntem acuzați că, aducînd vorba despre Deveselu, servim propaganda rusă, care propagandă nu întîmplător ne citează. A crede că militarii americani de la Deveselu se rezolvă sexual și altfel decît recitind, cînd le vine nevoia, Comunicatele despre vizita de lucru a lui Klaus Iohannis la Casa Albă, înseamnă că pui la îndoială independența și integritatea țării. Noi, cei care punem la îndoială versiunea oficială, nu facem altceva decît să ne supunem opiniei publice. Poporul în ansamblu are dreptate întotdeauna. La nivelul unui Popor funcționează bunul simț, ivit din instinctele sănătoase. Bunul simț al Poporului observă imediat contradicțiile flagrante din comunicările oficiale despre anchetă, explicațiile penibile date unor întîmplări, tentativa de a manipula opinia publică, secretomania de tip ceaușist. După decembrie 1989, cetățeanul s-a confruntat deseori cu mizeria funcționarului public așezat în fotoliul de șef. În cazul Caracal, cetățeanul surprinde tot ce are mai scîrbos instituțiile statului nostru de drept cînd vor să ascundă Adevărul. Efortul de ascundere a Adevărului mai dezvăluie ceva: Prostia, îngălarea, neghiobia. Există peste tot în lume Operațiuni în numele Rațiunii de stat de a impune o anumită versiune asupra unui eveniment. Există peste tot în lume Operațiuni de ascundere a Adevărului în numele Rațiunii de stat. Acest efort e definit prin inteligență, prin respectarea minimei logici, și prin respectarea minimei aparențe. Citiți tot articolul

Diversiunea Monstrul cu butoiul. Azi: De ce-i interzis și să ne treacă prin gînd că-i vorba de Deveselu?

Infecta campanie de discreditare a celor care pun la îndoială versiunea oficială în Cazul Caracal are drept unul dintre punctele principale acuzația că astfel se seamănă neîncredere în opinia publică față de instituțiile statului nostru de drept, care instituții au nevoie ca de aer de convingerea cetățeanului că se dau de ceasul morții pentru a-i garanta lui, cetățeanului, siguranța vieții bla. bla. bla. Acuzația nu e deloc nouă. Pe vremea comunismului, chiar și a celui ceaușist, mai descuiat decît cel dejist, dacă puneai la îndoială o decizie a Partidului, erai imediat taxat de semănător de neîncredere în partid, în comunism, în poporul român. Instituțiile noastre, în frunte cu Securitatea, nu puteau fi decît perfecte. Din simplul motiv că erau instituții ale poporului muncitor. Alături de această acuzație, se cultiva pe scară largă menită a sugruma din fașă orice încercare de a afla adevărul, o alta la fel de aiuritoare. Zicerea sau scrierea ta despre realitățile din jur, dacă era critică, servea propagandei imperialiste. Nu se judeca o clipă dacă ai sau nu dreptate. Nici n-avea importanță. Corectă sau incorectă, falsă sau adevărată, afirmația, suspiciunea, îndoiala, bombăneala ta servea fără ca tu să știi sau vai de tine! cu bună știință imperialismului american. Imperialismul american a dispărut din campaniile de discreditare a celor care nu vor altceva decît să afle adevărul încă încredințați că democrația înseamnă transparență, opusăsecretoșeniei de tip dictatorial. Citiți tot articolul

Diversiunea Monstrul cu butoiul. Azi: Punerea la îndoială a versiunii oficiale e atacată ca un pericol de Stat

Vara lui 1990 a fost marcată de demonstrațiile de protest din București, între care s-a detașat Marșul Cămășilor albe. Ca Istoric al clipei, am urmărit aceste proteste, le-am sprijinit și comentat în publicațiile pe care le conduceam. Sînt convins acum că aceste proteste de stradă, ca și Piața Universității, de altfel, au fost singurele mișcări civice sincere, pure, fără implicarea Sistemului blestemat al Instituțiilor de forță din ultimii 15 ani de postdecembrism. De altfel, nu mă dau în lături să susțin că primii ani de postdecembrism au fost cei ai unei democrații autentice. Nu că regimul Iliescu ar fi garantat-o, ci pentru că acest regim era încă slab ca s-o controleze și mai ales nu știa cum pot fi folosite instituțiile democrației pentru instalarea unei democrații de fațadă. Presa, supusă concurenței autentice, era cu adevărat independentă. După 2005, s-au ivit și au înflorit Unitățile Militare din Presă ale Serviciilor secrete, prin preluarea finanțării pe față de moguli de către sergenții majori mesianici pe sub mînă. Printre alte slogane strigate la demonstrațiile de protest din 1990 s-a numărat și cel care viza Adevărul despre evenimentele din decembrie 1990. Va rămîne în Istoria României sloganul 16-22/ Noi am tras în noi! Opinia publică punea deja la îndoială versiunea FSN-istă despre răsturnarea lui Ceaușescu și despre Teroriști. Se adîncea tot mai mult în opinia publică suspiciunea că așa-zisa Revoluție fusese o lovitură de stat pusă la cale de Moscova pentru a înlocui regimul Ceaușescu, regim comunist dictatorial, considerat învechit, cu un regim comunist liberal, perestroikist, gîndit de Gorbaciov ca o formulă de salvare a comunismului. Aflarea Adevărului despre evenimentele din decembrie 1989 era văzută de presa cu adevărat independentă, de societatea civilă care nu fusese acaparată de ONG-uri controlate de Sistem, drept principal mijloc de luptă împotriva Puterii întruchipate de FSN-ul lui Ion Iliescu. Azi, prin trimiterea în instanță a Dosarului Revoluției din decembrie 1989, avem confirmarea oficială a suspiciunilor din opinia publică a anului 1990. Și anume că versiunea oficialăasupra evenimentelor era o minciună sfruntată. N-a fost nici o Revoluție, cum susținea regimul Iliescu. Citiți tot articolul

Klaus Iohannis e atît de sigur că va cîștiga prezidențialele, încît nici nu se mai ostenește să mimeze bătălia electorală

Alegerile prezidențiale din postdecembrism au drept unul dintre momentele obligatorii ceea ce s-ar numi Spectacolul lansării candidatului. Acest moment e punctul final al unei întregi perioade, conținînd anunțul politicianului că va candida, desemnarea de către un for colectiv de mai mică importanță, și punctul de început al unei noi perioade, bine strunite de echipa de campanie, înscriind deplasări în țară, întîlniri cu alegătorii, interviuri în presă, participare la dezbateri. Joi și sîmbătă, în prezența lui Klaus Iohannis, PNL a organizat Spectacolul lansării: Reuniunea Consiliului Național al PNL, cu participarea a 3200 de persoane, avînd la ordinea de zi chestiuni organizatorice, dar care a fost practic reuniunea națională de lansare a lui Klaus Iohannis. Declanșarea campaniei de strîngere de semnături. Și ea, teoretic, o operațiune organizatorică, începutul campaniei de strîngere de de semnături s-a vrut un spectacol de propagandă electorală. Reuniunea Consiliului Național și demararea campaniei de strîngere a semnăturilor stau, așadar, sub semnul propagandei electorale. Prin notele sale de esență, cele două momente țin de campania electorală propriu-zisă. De remarcat în cazul lui Klaus Iohannis o ciudățenie. Președintele în exercițiu și-a anunțat candidatura de anul trecut. PNL și l-a asumat de îndată în ipostaza de candidat. Din momentul cînd și-a anunțat candidatura – 23 iunie 2018 – Klaus Iohannis n-a mai fost președintele României. A fost candidatul unui partid – PNL – la prezidențialele din noiembrie 2019. Despre grava încălcare a Constituției înfăptuită de președintele Klaus Iohannis prin încheierea mandatului de președinte nu în noiembrie 2019, ci în iunie 2018 am mai scris. Citiți tot articolul

La Caracal nimeni nu crede în corectitudinea anchetei penale

A trecut neobservată de presa cu adevărat interesată de descoperirea Adevărului despre Cazul Caracal (ce mai bună dovadă că demonstrația din Piața Victoriei, de sîmbătă 10 august 2019, a fost sub control decît faptul că nu s-a cerut în nici o clipă Adevărul despre moartea Luizei?!) excelenta inițiativă a RRA de a realiza Documentarul Cazul Caracal, o amplă anchetă profesionistă realizată la Caracal și difuzată vineri, 9 august ora 13. Prin amabilitatea Rador, am obținut transcrierea acestei emisiuni. O reproduc mai jos convins că din lectura ei va ridica și mai multe întrebări în legătură cu felul în care se desfășoară ancheta. Dincolo de aceste întrebări rămîne o concluzie neliniștitoare pentru statul român: La Caracal nimeni nu crede în corectitudinea anchetei penale.
Documentarele RRA: Cazul Caracal Realizator: Simona Şerbănescu: Cazul Alexandrei Măceşanu, adolescenta răpită, sechestrată şi ucisă la Caracal, şi al Luizei Melencu, tânăra despre care nu s-a mai ştiut nimic din 14 aprilie, a provocat un val imens de revoltă şi nemulţumire. În cazul în care nimic nu a funcţionat, sunt întrebări peste întrebări fără răspunsuri, care au implicat emoţional întreaga societate şi, în primul rând, comunitatea din Caracal, oraşul din judeţul Olt care se întinde pe doar 72 de kilometri pătraţi, cu o populaţie de aproximativ 30.000 de oameni. Un oraş în care toată lumea cunoaşte pe toată lumea, dar nimeni nu ştie nimic. Citiți tot articolul

Nu cumva Mihai Fifor a fost trimis la MAI ca să ascundă adevărul în Cazul Caracal?

Nu-l cunosc pe Alexandru Cumpănașu. Nu-mi dau seama de dedesubturile intervenției sale în Cazul Caracal. Pot spune însă, ca Istoric al clipei, că această intervenție, unică în postdecembrism prin efectele sale, ar trebui salutată de toți jurnaliștii civili din România lui 2019. Spun, civili, pentru că, în timp ce în primii ani postdecembriști, aveam jurnaliști închinați sacului cu bani al noilor îmbogățiți, după 2004, au apărut și s-au răspîndit jurnaliștii închinați ordinelor date de Serviciile secrete, cele care sub mandatul lui Traian Băsescu s-au pregătit pentru a pune mîna pe putere sub mandatul lui Klaus Iohannis. Așa s-a născut categoria jurnaliștilor cu epoleți. Unii dintre ei fac parte din Unități militare care sînt trusturi de presă, televiziuni de știri, site-uri, toate finanțate din fonduri obscure. Alții sînt fac parte din gherete. Nu în ultimul rînd, jurnaliști cu epoleți sînt și în mișcare, de la un trust la altul, în funcție de comandă. Acești jurnaliști, porecliți și acoperiți, deși cu mici excepție sînt niște fripturiști, l-au atacat pe Alexandru Cumpănașu cu sălbăticie. Nu de alta, dar intervențiile sale au lovit campania securistică de mușamalizare a adevărului în cazul Caracal prin concentrarea anchetei și a manipulării media pe teza Asasinului singuratic, pe zi ce trece tot mai Monstru. Vineri, 9 august 2019, Alexandru Cumpănașu a scris pe Facebook printre altele: Citiți tot articolul

Diversiunea Monstrul cu butoiul. Azi: Showrunners-ii serialului Caracal de la noi n-au pic de talent

În atenția cititorilor: După cum ați remarcat în ultima vreme am fost preocupat de cazul din Caracal. Mi-am făcut un țel din a deslușit misterele din acest caz și a afla răspunsul pe care îl dă realitatea. În zilele ce vor urma voi participa la mai multe emisiuni pentru a dezbate acest caz. De aceea, sunt interesat de nedumeririle ce le-au ridicat acest caz cititorilor mei precum și opinia acestora cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu adevărat la Caracal. Aștept să îmi transmiteți, prin intermediul cristoiublog.ro, aceste nedumeriri și opinii pe parcursul zilei de astăzi și a celei de mâine.
Scriam în numărul anterior că, la fel ca în cazul Jurnaliștii răpiți în Irak, din 2005, povestea despre ce s-a întîmplat în realitate după ce Alexandra s-a urcat în mașina lui Gheorghe Dincă, dacă nu chiar înainte de asta, e scrisă și rescrisă în permanență în funcție de opinia publică. Neîndoielnic, în cazul Caracal își spune cuvîntul un interes de o rară importanță în postdecembrism. Acela ca nu cumva în opinia publică să-și facă drum ipoteza unei legături între Gheorghe Dincă și Baza de la Deveselu. Cum ar fi ca pînă pe 20 august 2019, cînd va avea loc întîlnirea de la Casa Albă, în opinia publică de la noi, corect sau incorect să se adîncească opinia că Gheorghe Dincă era colaborator al Serviciile pe linie de controlare a femeilor cu care militarii americani de la Deveselu își rezolvă nevoile sexuale? Klaus Iohannis ar fi constrîns să abordeze problema la întîlnirea cu Donald Trump. Dacă n-o face, adio al doilea mandat. Donald Trump, și el în campanie, ar trebui să dea satisfacție opiniei publice din România, dar și din America. Explicabil efortul incredibil, unic în postdecembrism, de a păstra ancheta departe de orice pistă care ar putea duce la teza Rețelei. Printre preocupările menite a ține Cazul în hotarele acestei teze, astfel încît nici măcar ideea unei rețele sau complicități să nu se ivească, aș înscrie ținerea sub control a opiniei publice, astfel încît prin intermediul presei independente, dar și a Internetului să nu se dezvolte teza Rețelei. Citiți tot articolul

Diversiunea Monstrul cu butoiul. Azi: Ca și în cazul Jurnalistilor răpiți în Irak Regizorii stau cu ochii pe ce se spune la televizor

Marți, 6 august 2019, s-a dat publicității Comunicatul prin care e anunțată vizita la Casa Albă a lui Klaus Iohannis în 20 august 2019. Să ne imaginăm dacă o clipă în opinia publică de la noi ar fi încolțit și înflorit apoi ipoteza unei legături între Gheorghe Dincă și militarii americani de la Deveselu. Ar mai fi fost posibilă vizita? Și dacă da, sub semnul cărei atmosfere? Vineri, 2 august 2019, susțineam la emisiunea Cătălinei Porumbel de la Antena 3, spre disperarea cui știu eu, că în impunerea variantei asasinului singuratic și deci în excluderea ideii nu doar de Rețea pentru Deveselu, dar și de Rețea în general, chiar și de Rețea PSD-istă, își spune cuvîntul un interes suprastatal. Nu știam atunci de vizită. Credeam că e doar spaima de propaganda rusească. Acum sper că românii vor fi înțeles efortul inimaginabil de convingere privind asasinul singuratic desfășurat în aceste zile la o amploare atinsă doar de diversiunea care a dus la evenimentele din decembrie 1989. Mai mult decît efort, un veritabil război, în care au fost aruncate toate instrumentele și mijloacele diversioniste: De la Divizia Presă a SRI, care atacă pe oricine cuteză să se întrebe dacă nu e și altceva decît implicarea unui maniac singuratic, pînă la compromiterea fără scrupule a unor instituții precum DIICOT, INML. Citiți tot articolul

Diversiunea Monstrul cu butoiul. Azi: Cînd anchetatorii o fac pe proștii și, totuși, nu-i anchetează nimeni

Marți, 30 iulie 2019, într-o amplă Declarație de presă Klaus Iohannis a pus Cazul de la Caracal pe seama lipsei de profesionalism a celor care au fost implicați, din partea instituțiilor de forță, în salvarea Alexandrei Măceșanu: STS, Poliție, Parchet. Am salutat în scris intervenția lui Klaus Iohannis. După opinia mea de la vremea respectivă punea punctul pe i. În ce privește perioada de dinainte de intrarea de la 6 dimineața, instituțiile au procedat cu o stridentă lipsă de profesionalism. Eram de acord cu expertiza lui Klaus Iohannis, deoarece mă bazam doar pe informațiile despre acțiunile Poliției Caracal și ale Parchetului de pe lîngă Judecătoria Caracal. Nu aveam nici o informație cel puțin oficială despre ce se întîmplase după intrarea în incintă și mai ales după declanșarea investigației penale. Nu știam nici amănunte despre perioada anterioară intrării în locuință. Am pus mîna însă pe Raportul MAI. Din acest Raport am aflat că pe la 18 seara, 25 iulie 2019, în descoperirea răpitorului se angajează și procurorul Liviu Vasilescu, de la DIICOT Craiova, procurorul de caz în dosarul de dispariție a Luizei. Citiți tot articolul

Diversiunea Monstrul cu butoiul. Azi: Preluarea Cazului de către DIICOT poate duce la salvarea lui Gheorghe Dincă

Așa cum am procedat în atîtea momente postdecembriste cu evenimente secretoare de enigme, voi căuta pe cît posibil să rămîn în hotarele datelor exacte. Și cum nu sînt jurnalist de teren și nici n-am la dispoziție nu o redacție, dar nici măcar un colaborator de teren, voi încerca să descopăr adevărul din analiza din bibliotecă a faptelor. E ceea ce face, de altfel, nu numai Istoricul Clipei, dar și istoricul în general, care scrie cu datele și documentele în față, interpretîndu-le din perspectiva dată de logica viețiii. Precizez asta, deoarece în astfel de împrejurări, atît istoricul clipei, cît și istoricul nu numai că pot, dar sînt obligați să raporteze faptele la logica vieții. Unul dintre lucrurile pe care le-am făcut de îndată ce m-am întors în țară a fost descoperirea și consemnarea documentelor oficiale. Din acel moment urmăresc și plasez în foldere special deschise pentru asta tot ce se difuzează -evident, nu de genul neroziilor debitate de televiziunile de știri- despre Cazul Caracal. Deși – așa cum scriam în numărul anterior – acestea sînt puține și sărace în informații, pentru a da posibilitate manipulării prin trucul „din surse”, simpla lectură a documentelor oficiale îți atrage atenția asupra unor bizarerii. Una și nu dintre cele minore e pasarea dosarului de la o instituție la alta prin declinarea de competență pentru a ajunge în final la DIICOT structura centrală, sub conducerea directă a lui Felix Bănilă. Citiți tot articolul
1 2 3 4 284
Cazul Caracal: Un scenariu căruia i se tot caută finalul
Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi
Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”: