Sincer să fiu, corectitudinea nemţească mă scoate din sărite. Mai ales pentru că - i invocată ori de cite ori dai, în România, peste un nărav fanariot. Cei din jur, ba chiar şi vînzătorul care se scobeşte în ureche, cu deştu, ca şi cum ar vrea s-o sfredelească, exclamă în cor:
— Ce să-i faci, noi nu sîntem nemţi!
Drept pentru care, de-a lungul celor zece zile, cît am stat a doua oară în Germania, m-am consacrat cu trup şi suflet unui ţel pe care-l bănuiam supraomenesc:
Să găsesc o fisură în ordinea de tip nemţesc, un fir de nisip, acolo, în grozava maşinărie a corectitudinii exemplare.
N-aş putea spune c-a fost uşor.
Autobuzele respectă aproape dramatic orarul, pe minute, afişat în staţii. La Postdam, de exemplu, maşina pe care am luat-o pentru a ajunge la locul Conferinţei din 16 iulie-2 august 1945, cînd Aliaţii au tăiat Germania în patru, ca pe o plăcintă aniversară, a zăbovit în staţie, cu uşile deschise, cîteva minute.
Citiți tot articolul →