La orele 19. 55 DIICOT anunța printr-un Comunicat Oficial că: „În raport de analizele antropologice şi genetice aflate în desfăşurare, vom informa opinia publică asupra rezultatelor acestora.” Peste nici o oră la un alt Comunicat DIICOT spunea altceva: „În cursul acestei zile, Institutul Național de Medicină Legală a transmis DIICOT – Structura Centrală raportul de expertiză medico-legală antropologică privind examinarea materialului osos și dentar identificat în urma percheziției domiciliare efectuate la data de 27.07.2019 la locuința inculpatului Dincă Gheorghe. Având în vedere faptul că, până la acest moment, raportul asupra materialului genetic nu a fost transmis, iar rezultatele necesită a fi coroborate, opinia publică va fi informată ulterior asupra concluziilor acestora.” La puțin timp după asta, Alexandru Cumpănașu anunța că Ministerul Justiției a informat familia că cenușa din Butoiul metalic e a Alexandrei. Că IML a confirmat ceea ce Georgiana Hossu ne pregătea să aflăm încă de duminică, puternic sprijinită de o anume parte a presei, și anume că Gheorghe Dincă a inventat butoiul metalic în care ard cadavre mai ceva ca în cuptorul crematoriului, dar argintul rămîne intact, nu m-a mirat. Citiți tot articolul →

În Cazul Caracal, întreaga atenție a opiniei publice s-a concentrat asupra responsabilității fiecărei instituții dintre cele care au drept misiune siguranța vieții ca ținînd de siguranța națională. Acest fapt a dus la trecerea în plan secund a unei alte realități care, la o adică, e la fel de importantă dacă nu chiar mai importantă decît cea a bîlbîielilor dezvăluite de autorități. E vorba de ceea ce s-a întîmplat de fapt la Caracal între momentul urcării în mașină a Alexandrei pînă la intrarea autorităților în casa lui Gheorghe Dincă. De miercuri, 24 iulie 2019 dimineața pînă vineri, 26 iulie 2019, se întinde un timp de două zile, 48 de ore adică. Știm minut cu minut ce s-a întîmplat în acest timp la nivelul autorității. Nu știm nu minut cu minut, nu oră cu oră, dar nici măcar zi cu zi, ce s-a întîmplat între Gheorghe Dincă și Alexandra Măceșanu. Ar fi trebuit să știm ceva precis? Sigur că da. Ar fi trebuit să știm mai ales dacă Alexandra Măceșanu a fost ucisă sau dacă a fost plasată imediat după ce Gheorghe Dincă a prins-o cu telefonul în mînă, rețelei de trafic de persoane, pentru care o răpise sau altor complici. Și ar fi trebuit să știm din cel puțin două motive: Citiți tot articolul →

Marți, 30 iulie 2019, Klaus Iohannis a susținut o Declarație de presă după ședința CSAT în care au fost analizate, potrivit unui Comunicat al Administrației prezidențiale, „Rapoartele Ministerului Afacerilor Interne și Serviciului de Telecomunicații Speciale referitoare la modul în care au gestionat evenimentul tragic de la Caracal”. M-am ocupat și mă voi ocupa în continuare de dezastrul Comunicării publice din ultimii ani postdecembriști, cu o culme atinsă în cazul de la Caracal. Sub acest semn, țin să atrag atenția că și marți, 30 iulie 2019, președintele s-a limitat la lectura unui text scris anterior. Dacă luăm în considerare și textele de pe Facebook, precum și intervenția de duminică, vom remarca spaima lui Klaus Iohannis de a nu afirma ceva în stare să-i afecteze campania electorală. Din perspectiva campaniei, opțiunea e bună doar sub un aspect: Cel al imposibilității de a fi agățat cu ceva. Sub un alt aspect, cel al omului care e politicianul, opțiunea a fost nefericită. Prin ea Klaus Iohannis a confirmat acuzațiile de om de tablă, indiferent de trăirile națiunii. Klaus Iohannis are însă norocul că, și acum în plină bătălie pentru prezidențiale, liderii politici nu-l atacă. În chip surprinzător, nici măcar cei doi concurenți – Viorica Dăncilă și Dan Barna – n-au schițat nici măcar o încruntare la prestația lui Klaus Iohannis în Criza de la Caracal. Singurul care l-a atacat pe Klaus Iohannis a fost Călin Popescu Tăriceanu. Citiți tot articolul →

Evit să mă refer public la nenorocul de a scrie zilnic un text în vederea publicării. Precizez, în vederea publicării, pentru că una e să transcrii la iuțeală gîndurile de o clipă, doar pentru tine, și alta e să redactezi un text sub presiunea extraordinară a gîndului că urmează să fie publicat. Fac acum excepție de la regulă, pentru că una dintre dificultăți, pe care o voi invoca, trimite la Cazul care continuă să fie în centrul atenției naționale: Cel de la Caracal. Dificultatea își are punctul de plecare într-un adevăr știut de toți cei care au lucrat și lucrează în presa scrisă. Pentru a asigura tipărirea, textul trebuie scris și trimis redacției cu mult înainte ca ziarul să apară pe tarabe: Dacă e un text despre un eveniment în derulare, riști să fii contrazis de realitate de la un minut la altul. Textul pentru Evenimentul zilei de luni l-am scris și trimis redacției sîmbătă noaptea. A doua zi urma să plec din Newcastle spre țară, via Amsterdam, și, deși am cu mine laptopul, înzestrat cu tot ce-ți trebuie (inclusiv cartelă) pentru a redacta și trimite un text pînă și din stradă, am socotit că e mai bine să-l știu deja ajuns la redacție. Altfel puneam ziarul în dificultate. Duminică, pe la prînz, așteptînd pe aeroportul din Newcastle, m-a sunat Monica Mihai de la Mediafax pentru a-mi spune că, potrivit avocatului din oficiu, Gheorghe Dincă a recunoscut cele două crime. Citiți tot articolul →

Lucru rar în postdecembrism, toată lumea e de acord că-n cazul de la Caracal s-a procedat de cei responsabili – STS, Poliție, Parchet – absolut aiurea. Spun lucru rar, deoarece bătălia politică din postdecembrism e responsabilă și de paradoxul că aceleași fapte sînt văzute diferit, în funcție de programul partidelor politice. S-au aflat date incredibile despre imprecizia cu care identifică STS un apel de ajutor, mașinărie din care generalii și-au tras averi considerabile, despre lehamitea cu care au tratat polițiștii de la Caracal atît plîngerea tatălui, cît și apelul telefonic al Alexandrei, despre lipsa de profesionalism a procurorului activist de la Caracal , unul dintre premiații lui Kovesi, despre alte bîlbîieli ale autorităților în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Situația se schimbă radical cînd vine vorba de identificarea cauzelor și, evident, în funcție de asta, de identificarea soluțiilor. În politică, nu numai în cea din democrație, identificarea soluțiilor juste, cele blagoslovite cu sloganul Să nu se mai repete! depinde crucial de identificarea corectă a cauzelor. După opinia mea, principala cauză trimite la o realitate definitorie a instituțiilor românești din ultima vreme, cu precădere ale instituțiilor de forță, create în democrație pentru a sluji cetățeanul, ajunse după 14 ani de trecere acestor instituții sub autoritatea unui singur om – Președintele- să slujească familia prezidențială pînă la nivelul de cărat coșnița cuconiței: Totala lipsă de profesionalism, urmare a promovării altfel decît pe merit. Citiți tot articolul →

Emoțiile puternice, dar scurte, asemenea focului de paie, produc în România postdecembristă un delir al faptelor și vorbelor. E un adevăr confirmat din plin de ceea ce se numește Scandalul de la Caracal. Joi, 26 iulie 2019, în toiul Scandalului, Monica Mihai de la Mediafax, moderatoarea emisiunii Gândurile lui Cristoiu, mi-a zis, după ce mi-a solicitat o declarație, că în țară dacă aș fi fost, am fi făcut o ediție specială a emisiunii despre Caz. I-am răspuns că în astfel de cazuri evit să mă pronunț în legătură cu adevărul celor expuse mediatic. Pe de o parte, pentru că, în căutare disperată de Breaking news-uri, presa mușcă din orice fantasmagorie livrată sub titlul de informație sigură, pe de alta, pentru că un eveniment în desfășurare trebuie abordat cu prudență. Acum, cînd avem confirmarea oficială a celor două asasinate, îmi permit să comentez și eu cele întîmplate. Remarc mai întîi o precipitare la nivelul guvernului în materie de sancțiuni. În timp ce în sectorul de care răspunde Președintele, generalilor bese-n cizme nu li s-a clătinat nici măcar un grad, în sectorul de care răspunde premierul e prăpăd. Premierul demite tot ce vede în cale. S-a scris că reacția Vioricăi Dăncilă a fost una de profitor electoral al unei drame umane. Nu cred că de asta a reacționat atît de dur Viorica Dăncilă. Ea și consilierii au sesizat imediat că Sistemul era pe cale să transforme tragedia într-un nou Colectiv. Unitățile militare din Stradă și cele din Presă se și puseseră în mișcare pentru a îndrepta emoția către Guvern. Citiți tot articolul →

Am plecat în Nordul Angliei, lăsînd baltă toate proiectele, inclusiv cele editoriale (două prefețe în lucru, una la cartea lui Radu Portocală despre Macron, și alta la culegerea de editoriale Predică în pustiu, publicată de Stelian Popescu în 1941, în curs de republicare la editura Mediafax), pentru a vedea Zidul lui Hadrian, prototipul din realitate al Zidului din capodopera fantasy Game of Thrones. Un eseu mai amplu despre Zidul lui Hadrian, însoțit de fotografii, voi publica după întoarcerea în țară: că am nevoie de timp pentru a-l pregăti. Zidul lui Hadrian se află în Northumbria. Vă spune ceva numele ăsta? Vă spune celor care ați văzut un alt serial de succes: Vikingii. În serial Vikingii devastează Northumbria și cuceresc printre altele York-ul. Nu puteam să nu profit de un teritoriu încărcat de istorie. Prin urmare, am vizitat Newcastle, Corbridge, Jarrow, York, Wallsend, Tynemouth, Durham. Northumbria e patria primului istoric englez, unul dintre cei mai mari ai lumii – Beda Venerabilul –, trăitor între 672 - 735) , călugăr la mânăstirea Saint Paul din Jarrow. De reamintit că la York a fost proclamat împărat Constantin Cel Mare. Ca și în alte călătorii ochiul camerei de filmat și fotografiat a surprins și aspecte ale vieții de fiecare zi din Nordul Angliei, la frontiera cu Scoția. Citiți tot articolul →

Vineri, 26 iulie 2019, pe cînd mă aflam la Segedunum, ultimul fort roman din Zidul lui Hadrian, înainte de Marea Nordului, m-a sunat Monica Mihai, de la Mediafax, pentru a-mi cere o declarație despre Cazul de la Caracal. Urmărisem Cazul pe internet doar cu un ochi, deoarece în străinătate fiind, în călătoriile de cunoaștere, sînt acaparat de realitățile istorice de la fața locului. Printre altele, cînd am fost sunat, mă uimeam (a nu știu cîta oară) de noul concept de muzeu înflorit în Occident, cel al imersiunii vizitatorului de azi în realul momentului istoric oglindit și mă întrebam (tot a nu știu cîta oară) cînd vor depăși muzeele noastre formula învechită a expunerii în vitrine. Înainte de da curs solicitării, am parcurs tot ce se scrisese mai important despre acest caz. După declarație am convenit cu Monica Mihai, moderatoarea emisiuni Gândurile lui Cristoiu, să facem o ediție specială luni, după revenirea mea în țară, pentru a discuta implicațiile social- politice ale acestui Scandal, care a dovedit încă o dată adevărul că instituțiile noastre de forță se ocupă de 15 ani încoace de jocuri politice mafiote, la comanda Președintelui, Marele Protector al Sistemului. Reproduc știrea publicată de Mediafax împreună cu cîteva adăugiri stîrnite de urmăriea Cazului după acordarea Declarației : Citiți tot articolul →

Lîngă trotuar, cu roţile trase milimetric aproape, stă parcată o dubiţă albă, ca un ou înainte de a deveni ou de Paşti. Roșu, adică. Pe burta ei dinspre Bulevard scrie: La Violeta Năstase Ciuperci proaspete Pe uşa larg deschisă, un tînăr cu părul împletit într-o coadă de adolescentă, scoate dinăuntru mai multe cutii de pantofi.

*

Ca să ajungi la magazinul propriu-zis, situat la parter, de la unul dintre cele patru etaje ale Parcării, trebuie să iei liftul. În hala cu ciment rece, ostil, pe jos, un bec chior, galben ca şi cum ar fi bolnav, împrăştie o lumină şovăielnică. Persoanele care se mişcă încolo şi încoace prin hardughie par mai degrabă nişte hoţi furişîndu-se prin împrejurările unei vile bogate decît foşti sau viitori cumpărători. Un pocnet sec umple spaţiul gol pe dinăuntru cu ecoul său. Feţele celor din hală se destind într-un zîmbet cu subînţelesuri. Cineva – mai mult ca sigur o şoferiţă – a intrat cu botul într-unul din stîlpii parcării. Iat-o! S-a dat jos din maşină şi se uită descumpănită la produsul neatenţiei sale. Pe uşa de placaj, spartă de izbitura unui bocanc mojicesc, scrie de mînă: Spre Magazin! Liftul se ia (după un timp de aşteptare) dintr-un spaţiu strîmt, alcătuit doar din ciment zgrunţuros. Miroase ascuţit a urină de toate felurile: de om, de cîine, de pisică. Nelu o... pe Mioara – anunţă, fără să invoce sursa, un text scris lăbărţat pe peretele din fund al strîmtimii. Citiți tot articolul →

Sîntem la finele lui iulie 2019. Primul tur al alegerilor prezidențiale va avea loc pe 10 noiembrie 2019. Așadar, pînă la examenul primului tur mai sînt patru luni. Patru luni în care, așa cum ne arată viața, se pot întîmpla o mie și una de lucruri neprevăzute. Patru luni în care candidații principalelor partide, Klaus Iohannis, Dan Barna, Viorica Dăncilă, vor fi urmăriți de electorat ca pretendenți la Cotroceni. Fiecare apariție a acestor candidați, iar cu excepția lui Dan Barna, fiecare decizie a lor, va fi raportată la ipostaza de posibili președinți. Pînă acum doar Klaus Iohannis era un candidat sigur. Ceilalți erau rodul întrebării zurlii Ce-ar fi dacă X ar candida? Una e ca electoratul să știe sigur că X va candida, și alta că ar putea la o adică să candideze. Mult mai important, stabilirea candidaților în cazul principalelor partide determină raportarea lor între ei. Cum prezidențialele sînt o confruntare personală, alegătorii se uită nu numai la personalitatea unui candidat, dar și la felul cum se va manifesta ea în confruntare cu alți candidați. Acestea sînt date obiective, realități care obligă pe orice om serios să nu proclame de pe acum cine va intra în turul al doilea și chiar cine va cîștiga președinția. Desigur, o expresie a chibițărelii ca atitudine față de politică rezidă în proclamarea de către numeroși cetățeni, printre aceștia fiind și lideri de opinie și lideri politici, a victoriei sau eșecului inevitabil al unuia sau altuia dintre candidați încă de pe acum și nu în urma raționamentelor, ci în urma simpatiilor și antipatiilor. Citiți tot articolul →