Umilire și toleranță

Dorința implementării neo-otomanismului Turciei în statele din Balcani în special, se bazează pe religie, istorie și politică. Pierdea influenței și a rolului din peninsula balcanică nu poate fi uitat la Ankara și nici acceptat. Implicarea în Kosovo, Bosnia cât și parțial în celelalte state din regiune arată dorința de a recupera. Sub pretextul apropierii umanitare (vezi proiectele TIKA, chiar și în România) investițiile în regiune sunt substanțiale. Factorul comun îl constituie religia iar Turcia de azi se străduiește să scoată în evidență tradițiile și trecutul comun cu evitarea superiorității din trecut. Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Te-aștept cu ranga în gară!

Mi-au mai rămas în traista cu povești încă destule amintiri din cele trăite, cam vreo zece ani și ceva la rând, în acel biroul de la etajul III al corpului B din fosta Casă a Scânteii unde se aflau secția de propagandă și secția de sport a cotidianului „Scânteia tineretului”. Motiv pentru care Nea Fănuș - Fănuș Neagu,desigur - l-a și botezat „Secția capul și picioarele”. Aici, puteau fi văzuți, dimpreună cu noi, redactorii de specialitate, numeroși și prestigioși colaboratori ai celor două departamente, care, odată ce se întâlneau în biroul nostru își descopereau afinități și legau veritabile dialoguri. Citiți tot articolul

Incursiuni prin Memorie

Cuvînt înainte la un nou invitat cristoiublog.ro: Marele ziarist Neagu Udroiu
Pe vremea cînd ajunși la putere, Tinerii, cum erau alintați Legionarii, se băteau cu pumnul în piept că le sînt lor înșile suficienți, Stelian Popescu, pînă nu demult susținător al Tinerilor, acum, desigur, nerecunoscători, avertiza în comentariul Tineri. Bătrîni. Elite din Universul, 20 octombrie 1940, că „nu de la lupta contra bătrînilor se poate aștepta progrese, ci de la descoperirea elitelor”. Care elite nu depind de vîrstă. Pot fi găsite și printre tineri și printre bătrîni. La acest adevăr m-am gîndit ori de cîte ori am avut în față biografia lui Neagu Udroiu. Destinul de ziarist al lui Neagu Udroiu întrece, prin amploare și diversitate, zeci de destine ale celor care azi, sub acoperirea de Tineri, îl atacă. Semnificativ pentru acest destin rămîne faptul că Neagu Udroiu a fost un reporter de teren. Numai cine n-a făcut teren în viața lui nu știe cu cîte probleme se confruntă cel plecat din redacție, în lume, să scrie un reportaj, să ia un interviu, să acopere un eveniment. După retragerea din presa activă, Neagu Udroiu a cunoscut o a doua tinerețe de om al condeiului. S-a apucat să-și scrie memoriile. Punînd la lucru experiența de gazetar profesionist, a scris o Istorie a presei românești. O istorie semnată nu de un teoretician de cotidiene, ci de un jurnalist care, prin destinul său, poate înțelege, alți jurnaliști dinaintea sa. Așa cum ne îndeamnă Stelian Popescu trebuie să descoperim elitele acolo unde se află. În privința scrisului despre presă, Neagu Udroiu face parte dintre Elite. De aceea, l-am rugat să scrie săptămînal, ca invitat al cristoiublog.ro, un text despre marile întîlniri din viața sa de reporter de teren. Mi-a răspuns prin rubrica Incursiuni prin Memorie, care debutează în acest număr și va fi publicată în fiecare ediție de luni.

Ion Cristoiu

Cu Gabriel Garcia Marquez: PATRIARHUL

- Mai plouă şi azi la Macondo? Întrebarea mea îi provoacă o prelungită expunere despre conceptul Macondo, prezent în opera sa, tradusă, din fericire, din belşug, şi la noi. Macondo, ne spune, înseamnă un loc anume, cu întâmplări anume. Macondo este, totodată, un anotimp anume cu trăiri speciale şi cu precipitaţii din belşug. Da, plouă tot timpul la Macondo, pare a fi răspunsul la care s-a simţit dator. Citiți tot articolul

Exclusiv: Ceea ce nu-ți spun Klaus Iohannis și ministrul de Externe, Ramona Mănescu: migranții ilegali aduși în România prin Marea Mediterană de ONG-uri finațate globalist nu vor mai putea fi returnați în țările de origine dacă nu se califică pentru azil, iar Guvernele lor îi refuză

Zilele când românii evadați ... din Republica Socialistă România erau internați în diverse lagăre pentru străini din Europa, investigați dacă pot dovedi că au fost “persecutați politic” și eventual returnați în România dacă eșuau în “aplicația” lor, nu sunt departe: pedeapsa dictată de regimul comunist era, de obicei, închisoare cu executare. În prezent, fenomenul migrației a căpătat noi valențe sub presiunea unor donatori “political correctness” din UE și SUA, și se tinde spre “legalizarea” migrației ilegale. Românii au dreptul să afle adevărul despre migrația spre țara lor, iar acest răspuns trebuie să îl ofere guvernul și președinția României, și nu conducerea Uniunii Europene. Citiți tot articolul

Cum a plantat președintele Klaus Iohannis blana de iepure pe spinarea Jandarmeriei Române

Frica-mi vine, frica-mi urcă și-mi stă Klaus sus în cârcă În 2 Sept. a.c., am întrebat oficial instituția Jandarmeriei câte tentative de trecere ilegală peste gardul de la sediul Guvernului României (Palatul Victoria) au fost semnalate în anul 2019. Într-un răspuns neverosimil, Biroul de Presă al instituției ne-a răspuns că nu poate comunica această informație fără acordul Guvernului României. Eșecul în comunicarea cu o instituție ca Jandarmeria, care altădată a fost deschisă și volubilă, avea și o explicație: teroarea instaurată în instituție de președintele Klaus Iohannis. Când procurorii DIICOT au intrat în "proteste" cu suspendarea activității în Fev. 2019, încălcând legea și propriul lor statut, Iohannis nu a avut nimic de obiectat, cu toate că era afectată siguranța națională: niciun roboțel globalist care se "maturizează" politic într-un trib de multiculturaliști cu papillon cum e Iohannis, nu se încurcă vreodată în Constituții și în decizii de Curți Constituționale. Citiți tot articolul

Sloganul președintelui

În lipsă de idei, dezbaterile politice pălesc în fața subiectelor ce țin de cazul Caracal de bună vreme. Parcă, mass-media, prinsă cu cazul Caracal, se vede nevoită să mai distribuie știri și despre alegerile prezidențiale. Factorul extern joacă un rol primordial în aceste alegeri, altfel nu s-ar înțelege de ce primii trei candidați cu șanse, au mers în Statele Unite. Cât contează un slogan, cât contează comunicarea sau mesajul pe care un candidat îl transmite alegătorului sau trecutul candidatului. Alege alegătorul funcție de mesajele primite în campanie sau alegerea lui este de mult făcută? Ce face candidatul la președinție pentru a atrage cât mai mult nehotărâți de partea sa? Pentru acest demers vom analiza sloganurile de campanie a celor mai cunoscuți dintre ei. Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Cuvinte și cuvântători

Cu riscul de a-mi atrage aspre epitete negative, de la nostalgic în sus, am să spun din capul locului că din experiența pe care am dobândit-o lucrând niște ani în colectivele de „cuvântători”, adică dintre acei ziariști care erau convocați la secția de propagandă a CC al PCR pentru a șlefui cuvântările pe care urmau să se rostească participanții la plenarele și la congresele partidului, mi-au rămas câteva savuroase amintiri. Am scris „să șlefuiască”, fiindcă asta și ne era menirea, adică să facem ca textele cu care veneau la București purtătorii mesajelor de fierbinte adeziune și de unitate indestructibilă în jurul… Ghici-ghicitoarea mea: în jurul cui anume? Algoritmul cuvintelor( după cum li se spunea în limbajul nostru curent)cuprindea în mod obligatoriu următoarele: „Impresia puternică, de neuitat” sub imperiul căreia se aflau vorbitorii după ce audiaseră „magistrala expunere”; Importantele succese obținute în întrecerea socialistă pe care le raportau partidului, secretarului său general, colectivele de muncă din care proveneau cuvântătorii; Autocritica și angajamentul de a face totul pentru a le redresa; Adeziunea unanimă la politica externă a partidului și statului nostru, al cărui strălucit exponent și neobosit promotor era Tovarășul. Algoritm pe care unul dintre noi, mai precis Mihai (Boiță) Coleșiu l-a comprimat în sloganul: „ura,ura, trei rachete/critica și-angajamente!” Cam asta era regula, dar, după cum lesne se poate bănui, existau și niște accidente de parcurs care dădeau lucrurile peste cap. Citiți tot articolul

Filmul atacului asupra Ambasadei României la Kabul, sau de ce încă sunt așteptate scuzele și demisiile de onoare ale președintelui Iohannis și ministrului de Externe, Mănescu

Află, dragă Carmen, fată, că sunt fruntaș pe armată
Ambasada României la Kabul se afla într-un campus de bucătari nepalezi, la mare distanță de centrul diplomatic fortificat al orașului. Klaus Iohannis și Ministerul Afacerilor Externe, marii coordonatori pe „politici externe”, sunt direct responsabili pentru că au menținut o reprezentanță diplomatică a țării într-o zonă neprotejată de zid („nemilitarizată”), expusă atacurilor. În 14 ianuarie 2019 (luni), un atac cu bombă dus la îndeplinire în zona dintre Ambasada română și zona fortificată pentru străini Green Village, a distrus parțial clădiri din proximitatea Ambasadei. Numai 8 luni mai târziu, în 2 septembrie 2019 (luni), talibanii au atacat, dintr-un punct aflat la cca 3- 400 metri distanță de locul primului atentat, campusul unde se afla Ambasada: în timpul atacului, un cetățean român a murit și un altul a fost grav rănit.
Nici președintele Iohannis, nici guvernul Vioricăi Dăncilă 
.. și nici SRI - un serviciu extrem de bine finanțat cum este cel condus de Eduard Hellvig, nu au catadicsit să caute o soluție pentru mutarea Ambasadei într-o zonă fortificată, după atacul din ianuarie. Pe lângă condoleanțele pentru românul mort la Kabul, președintele Iohannis și ministrul de Externe Ramona Mănescu ar fi trebuit să prezinte scuze și demisiile de onoare: asta, pentru eventualitatea că în administrația de trândăvie bugetară a lui Klaus Iohannis mai există onoare. În iulie 2018, ca om ajuns întâmplător șef al Armatei, Klaus Iohannis lua parte la o excursie de succes în Bruxelles, la un Summit NATO care includea întâlniri pe formatul Resolue Support Mission în Afganistan: cu acest prilej, Iohannis reînnoia, într-un limbaj de lemn lustruit, angajamentele de sprijin ale României. Cât de valoroase mai rămân, însă, promisiunile unui stat care nu este capabil să asigure securitatea propriilor cetățeni, dar pretinde că poate asigura securitatea din alte țări? Citiți tot articolul

Boema. Cronica unor întâlniri memorabile

Petrarca, logodnica lui Dante…

Terminând eu liceul în anul 1964 firește că s-a discutat în consiliul de familie la ce facultate să dau admiterea. Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi dus ață la Conservator, fiind pasionat de jazz și luând, după cum v-am mai povestit, lecții de pian, la Caracal, urbea mea natală, cu doamna Sofia Dinu, care îl avusese elev și pe Radu Șerban, eminentul compositor și autor, printre atâtea altele, al șlagărului „Prieten drag”. Mama, însă, nu vroia să audă în ruptul capului, iar tata, deși mi-a ținut partea cât mi-a ținut-o, până la urmă a cedat. Și așa am ajuns să dau admiterea la filologie… unde am picat cu brio! De aici marea drama în familie, acum adică să vin eu, la Caracal, cu coada între picioare?! Norocul a venit, însă, de la nașul de cununie al părinților mei și nașul meu de la botez, Petrică Niculescu, binecuvântată fie-i amintirea, fost secretar general al Universității, acum pensionar, dar cu multe relații în mediul universitar. Și, pentru că eram în anul 1964, an al faimoasei Declarații din Aprilie, prin care România și-a confirmat statutul de „aliat rebel” în CAER și în Tratatul de la Varșovia, iar la facultatea de limbă rusă nu se prea mai înghesiuiau clienții, s-a găsit și soluția. Am fost înscris fără concurs în anul I. Veste care l-a îngrozit atât de tare pe fostul meu profesor de limba rusă din liceu, Iurii Ivanenco, încât a spus în gura mare că nu a crezut vreodată ca Dumnezeu să tolereze așa o nedreptate. Adică să trăiască ziua în care eu, Șerban Cionoff, să devin student la limba rusă. Cu atât mai abitir cu cât noi, promoția 1964, am fost ultima care la examenul de bacalaureat - pardon: de maturitate - am avut limba rusă ca probă obligatorie la oral. Citiți tot articolul

Duplicitatea securistului care condamnă comunismul

Știrea conform căreia Traian Băsescu a colaborat cu securitatea, în fapt, nu este o știre. Toți cei care cunosc cât de cât regimul trecut cât și cel actual sigur nu au îndoieli privind colaborarea sa cu securitatea. Pentru istorie, Traian Băsescu rămâne colaboratorul securității (primul?) care a avut multe demnități în statul român, de la secretar de stat, la ministru, primar al Bucureștiului și desigur președinte al României. Acesta conducea CSAT-ul, din postura de președinte al României. Indiferent cu ce serviciu colabora, trebuie subliniată reușita sistemului. Să-ți pui omul în cea mai informată funcție, nu este un lucru simplu. Cred că ar trebui să ne dea tuturor de gândit cât de fragil este statul român și cât de ușor se pot infiltra diverși colaboratori în funcțiile cele mai înalte. Acum, și cei mai naivi și creduli susținători ai lui Traian Băsescu observă că au crezut într-un om cu multe fețe. Un om duplicitar, un om asupra căruia trebuie să ne întrebăm dacă a fost colaborator al Securității până în 1990 sau este și astăzi. Cu cine a colaborat, după pseudonimul Petrov, este evident. Se poate aprecia că Traian Băsescu este cel care a accelerat accesul needucaților în politică. De la propria fiică, agramată, la Monica Ridzi (condamnată), Traian Igaș, Monica Macovei, Cristian David (condamnat), Mihai Stănișoară, Luminița Plăcintă, Gheorghe Pogea, Gabriel Berca (condamnat) și mulți alții. Citiți tot articolul
1 2 3 4 15
Cătălin Ivan: „Aceste alegeri nu sunt alegeri libere”

Interviu cu Cătălin Ivan, candidat Partidul Alternativa Pentru Demnitate Națională, în cadrul emisiunii „Gândurile lui Cristoiu”, 17 octombrie 2019, transmisă pe Mediafax și Gandul.info

Transcrierea interviului o puteți urmări la rubrica Interviuri

Comandă online „Prizonier în închisoarea cărților”:



Motto:
„În toate manifestările mele, în literatură, în presă, și în mica existență a bietului om am fost întotdeauna contra, chiar când eram obligat la pentru. Am fost un băț în roată. Fără să vreau.”
- Tudor Arghezi