Catehismul propagandei europene vs. realismul geopolitic: întâlniri decisive la Washington și Anchorage

(Autor: Roland-David Sólyom)

Cu toții am asistat, zilele acestea, la primele negocieri eficiente și productive menite să ducă la încetarea conflictului, de mult expirat, din Ucraina – un conflict nerezolvat de atâta timp.

Să începem, mai întâi, cu întâlnirea bilaterală de la Baza Comună Elmendorf-Richardson din Anchorage, Alaska, între președintele american Donald Trump și președintele rus Vladimir Putin – un summit istoric, mult așteptat, o reîntâlnire anticipată de cei doi lideri.

Lăsând la o parte întreaga propagandă internă și externă – propagandă care continuă să îl critice pe Trump, în ciuda faptului că este singurul lider care încearcă să pună capăt acestui război –, trebuie remarcat că propagandiștii și stângiștii din lume sunt vizibil alarmați. Le este greu să accepte că acest conflict, cândva, se va încheia, într-un fel sau altul.

Și nu pot să nu remarc, cu un oarecare amuzament, propaganda din mass-media românească, care preferă să repete clișeele furnizate de surse externe, în loc să privească lucid la realitatea negocierilor. În loc să observe deschiderea celor doi lideri către un compromis, presa noastră insistă să îl portretizeze pe Trump drept „slab” sau „manipulat” de Moscova, ignorând contextul geopolitic și interesele reale ale Statelor Unite. Se repeta acelasi narativ al presedintelui pus pe tron de la Kremlin, punand-ul in pozitia de dominat si nu de dominant in contextul acestor negocieri cruciale.

Dincolo de această perdea mediatică, ceea ce contează este că s-a creat un precedent. După ani întregi de stagnare, Washingtonul și Moscova au așezat din nou Ucraina pe agenda negocierilor directe, iar acest fapt, indiferent de rezultatul imediat, demonstrează că există voința politică de a pune capăt unui conflict obosit, care nu mai servește intereselor nimănui.

Din ceea ce am observat, în această ecuație, cel mai predispus la anumite concesii și, probabil, dacă intențiile sale sunt sincere, chiar la încetarea conflictului, pare a fi Vladimir Putin. De ce? Pentru că Rusia nu mai are, în realitate, nimic de pierdut. Și trebuie să admitem – fie că ne place sau nu – că Rusia a câștigat acest război din punct de vedere strategic. Totuși, știm foarte bine că, într-un război, nu există cu adevărat câștigători: există doar pierderi, fie ele umane, materiale sau de altă natură. Însă, pe când în această tabără se conturează o schimbare de paradigmă și o posibilă soluționare rapidă a conflictului, în cealaltă tabără – cea europeană – se păstrează aceeași încăpățânare a narațiunii. Aceea că Ucraina trebuie să continue lupta: pentru democrație, pentru Europa, pentru valorile occidentale, pentru stabilitate regională, pentru unitatea europeană, pentru civilizație, pentru adevăr, pentru dreptate, pentru progres, pentru viitorul Ucrainei – un viitor pe hârtie, clădit pe ruine și ajutoare internaționale. Și lista ar putea continua până dimineața, dacă m-aș încăpățâna.

Argumentele sunt servite pe bandă rulantă, sună aproape ca niște reclame, dar sunt luate în serios de cancelariile occidentale. Valori care în Europa există doar pe hârtie, pentru că, în realitate, democrația, libertatea și adevărul sunt adesea anulate silențios și dezbinate în practică – toate acestea constituind catehismul propagandei europene.

Această încăpățânare a liderilor europeni s-a văzut clar în întâlnirea de luni de la Washington, unde au venit toți în gașcă, repetând aceleași lozinci și dându-i lecții președintelui american. A fost un spectacol de milogeală, cu un iz de teatru diplomatic ieftin, în care fiecare lider a încercat să își demonstreze „supremația morală” fără să ofere soluții concrete. Lideri care s-au autoinvitat la Casa Albă, stând la coadă pentru a obține clementa și aprobarea lui Trump. Bineînțeles, această adunare a numeroșilor lideri europeni i-a convenit lui Trump, pentru că îi hrănește ego-ul, însă esența prezenței lor rămâne aceeași: mult spectacol, lozinci pompoase și aparența implicării, fără a veni cu soluții concrete sau propuneri realiste pentru încetarea conflictului. Prezența lor a fost mai degrabă un paravan pentru a-și valida importanța pe scena internațională, decât o demonstrație de leadership eficient.

Nu înțeleg însă necesitatea sau motivul prezenței anumitor lideri europeni la această întâlnire de la Casa Albă. Președinta Comisiei Europene a fost, practic, a treia roată în discuții, alături de cancelarul german și premierul britanic – un mic dictator care transformă Marea Britanie într-o societate tot mai autocratică, supravegheată masiv, un stat Orwellian aflat, încetul cu încetul, pe drumul către catastrofă.

Nu toți cei de la acea masă sunt însă la fel. Mai există Giorgia Meloni, premierul Italiei, care își dădea ochii peste cap la prostiile rostite de cancelarul german și de alți lideri europeni, și președintele Finlandei, un tip extrem de rezonabil, mult prea de treabă față de patologiile prezente la acea masă.

Întâlnirea din Biroul Oval dintre președintele ucrainean Zelenski și Trump a părut mult mai relaxată și cordială față de prima lor întâlnire de acum câteva luni, care fusese un adevărat spectacol mediatic. Atitudinea lui Zelenski față de administrația Trump a fost mult mai blândă și prietenoasă, râzând la aproape orice spunea Trump, ca un copil cuminte care fusese mustrat mai demult. Pare că acum încearcă să îi facă pe plac lui Trump, conștient că acest conflict are zilele numărate și că, la rândul său, va trebui să facă anumite concesii – probabil chiar teritoriale.

Concesii teritoriale care ne alarmează pe toți, însă ceea ce nu înțeleg propagandiștii și cei care vorbesc despre război zi de zi este un lucru simplu: într-un război, de când e lumea, pierzi teritorii pe care alții le cuceresc. Așa a fost în toate războaiele. Dar, în capul lor, Ucraina nu are dreptul să piardă nimic. Inclusiv România a pierdut teritorii în Al Doilea Război Mondial: aproximativ 100.000 km², adică aproape 20% din teritoriul României interbelice. Pentru că așa sunt regulile în război: uneori câștigi, alteori pierzi. Teritorii pe care România nu le-a mai recuperat niciodată și, cel mai probabil, nu le va mai recupera.

Și, apropo de România, țara noastră este poate cea mai absentă de pe scena internațională când vine vorba de politică externă, mai ales în contextul negocierilor pentru Ucraina. România își duce somnul adânc și manifestă un interes pasiv atunci când este vorba despre afaceri externe. Totodată, nu putem să nu semnalăm și ignoranța cancelariilor „mari” când vine vorba de România. Nici Marea Britanie, nici Franța, nici Italia, nici Germania nu se află aproape de miezul conflictului – dar România, țara cu cea mai mare frontieră terestră, maritimă și fluvială cu Ucraina, este lăsată pe dinafară, în detrimentul așa-ziselor puteri mari, al căror interes pare să fie continuarea conflictului și menținerea fluxului de bani și armament pe spinarea celor care luptă efectiv.

Însă, cât timp România păstrează aceleași lozinci și o politică externă anti-americană, anti-orice efort de a pune capăt conflictului, nu vom fi prea curând băgați în seamă. Deocamdată, suntem prea puțin importanți pentru SUA și alte state. Nemaivorbind de motivul pentru care relațiile SUA–România sunt, de fapt, pe standby: anularea ilegală și nejustificată a alegerilor prezidențiale din 2024 și un regim tot mai intolerant față de orice manifestare democratică. În România, mai nou, cu osanalele președintelui Dan, este considerat un motiv de laudă și bucurie faptul că suntem retrogradați la nivel de Junk și că, din punct de vedere al indexului pentru democrație, statul român este un regim „hybrid” – ironic la fel ca Rusia, dar denigrat din toate părțile.

Va urma o perioadă plină de întâlniri și negocieri, pe care va trebui să le urmărim cu atenție, deoarece se conturează o nouă lume, cu reguli geopolitice diferite, cu alianțe în schimbare și cu decizii care vor modela viitorul Europei și al lumii. Este momentul în care realismul și pragmatismul vor conta mai mult decât lozinci și spectacole diplomatice.