„Câteva ruperi de oase pe zi, administrate în politică, pot fi salutare”

Zile și nopți la Stalingrad. Bucuria de a nu fi nimeni înaintea mea la Poștă (nu le merge conexiunea – îmi spune, fericită, lucrătoarea – altfel coada pentru taxa de pașapoarte s-ar fi întins pînă-n stradă) mi-a fost umbrită de descoperirea c-am cumpărat de pe Internet, în variantă franțuzească, Zile și nopți, romanul lui Constantin Simonov, aflat în cîteva ediții în variantă românească. Am deschis coletul, anunțat în hîrtiuță drept o scrisoare simplă, știind că e vorba de cartea comandată pe Internet. Dau peste un exemplar ponosit, gen anticariat uitat de lume. O simplă privire asupra coperții mă convinge că e romanul și nu o culegere de articole despre Stalingrad ale jurnalistului Simonov. Mă prostisem de-a binelea dînd banii pe o carte aflată deja în biblioteca mea? Nu. Coperta, în roșu fără nici o legătură cu bolșevismul, are aceste precizări:
Constantin Simonov, Les jours et les nuits de Stalingrad. Récit d’un temoin. Editions Colbert, 1945.

Nota de pe una din paginile de gardă îmi spune că tiparul s-a încheiat pe 6 februarie 1945. Înțeleg că e vorba de una dintre cărțile sovietice tipărite în atmosfera de simpatie față de Eliberatorii popoarelor de sub fascism. Din cîte-mi dau eu seama romanul n-a mai fost tipărit în Franța. M-a tras pe sfoară titlul, diferit de cel din variantele românești, pentru că trimite la însemnări de reporter. Varianta rusească, găsită cu greu de mine, dă drept titlu Zile și nopți, pur și simplu. Editorul francez s-a gîndit, probabil, la un ambalaj comercial, publicul franțuz presupunîndu-se atras de sintagma martor ocular și prin asta de gîndul că în carte sînt strînse memoriile vreunui luptător.

*

Un ziarist care a făcut Istorie. Pentru Aluzia care duce la ghilotină, eseul din manuscris, luat la mînă, deoarece mi s-a semnalat că din articolul anti-Robespierre lipseau cîteva cuvinte, caut în bibliotecă volumul din care am luat textul în franțuzește. Spre norocul meu, Revoluția franceză e la locul ei, pe rafturile cu istorie universală, înaintea rafturilor cu Napoleon. Cartea e de fapt un cărțoi, despre care acum îmi dau seama, cînd vreau s-o citez ca sursă, că îi lipsește editura, locul fiind luat de precizarea Editeur. În eseu e doar trimiterea la numărul din ziar, unul dintre cele șapte apărute deja, al optulea rămînînd în tipografie, deoarece Camille Desmoulins va fi ghilotinat între timp. Trec în manuscris sursa, după ce Internetul mi-a oferit date despre numerele din Les Vieux Cordelier, prilej de a mă uimi că un ziar e prezentat pe Wikipedia în varianta franțuzească număr de număr, cu istorisirea conținutului, și de a mă mîndri la precizarea Camille Desmoulins – jurnalist, deoarece, iată, cineva a rămas în istorie doar prin activitatea de jurnalist (de regulă jurnalist e doar una dintre profesiile unui mare om, trecută acolo din motive de acribie). La Găgești fiind, îmi vine ideea de a adăuga în eseu paginile din Danton al lui Camil Petrescu despre Camille Desmoulins. Din cîte țin eu minte, am mai căutat piesa lui Camil, dînd doar peste varianta sa radiofonică, și cred că pentru o notă despre cum te trimit la ghilotină exact cei pe care i-ai făcut oameni (aluzie la Danton, acuzat de Fouquier Tinville, deși acesta a fost angajat din milă de ministrul Justiției). Într-adevăr, piesa Danton nu pe nici un site de cărți, nici pe Scribda, unde geme de referate despre Danton, vîndute nătărăilor doritori să-și ia Bacalaureatul. Aștept s-ajung acasă, la București. Nici nu mă schimb de hainele de pe drum și dînd fuga la rafturile cu literatură dintru-una din camerele apartamentului transformat în Depozit de cărți, , dibui imediat două exemplare cu piesa. Unul doar cu ea, scos în interbelic, și celălalt într-un volum Teatru de Camil Petrescu, întocmit după 1989. Aici în piesă, dau peste mai multe lucruri despre Camille Desmoulins. Într-unul, jurnalistul îi citește lui Danton Decretul privind suspecții, subiectul aluziei din ziar, într-altul se sugerează succesul ziarului în rîndurile anti-robespierrenilor, și, evident, lucrul pentru care m-am ostenit atîta: Descrierea lui Camille Desmoulins la Conciergerie, lovit de vestea că și Lucille (doar 24 de ani) a fost arestată, urmînd să fie ghilotinată. Scanez paginile, le transform în word și le trag la imprimantă, neliniștit la gîndul c-o să mă apuc de mărit eseul inițial pînă la nivelul unei cărți.

*

Soluție: ruperea de oase. Arghezi în Manual de morală practică II, tabletă apărută în „Adevărul literar şi artistic”, an. IX, nr. 402, 19 august 1928:

„Câteva ruperi de oase pe zi, administrate în politică, pot fi salutare şi fac mai mult decât o carte de învăţături reeditate. Aceasta în ce priveşte activitatea individuală. Colectiv, bătaia trebuie să fie moderată: scoborîm pe bărbatul politic din limuzină, facem loc pe trotuar, îl întindem pe asfalt, îi scoatem pantalonii, îi aplicăm cîteva biciuşci şi îi dăm drumul să urce în limuzină cu pantalonii şi cu bretelele în braţe. Zece flăcăi solidari şi optimişti pot contribui astfel la renaşterea naţională, jucîndu-se şi operînd numai de cîteva ori. Statul condamnă însă punctul nostru de vedere.”

Mă grăbesc să reproduc citatul gîndindu-mă să-l propun cititorilor de cristoiublog.ro în cadrul unei rubrici de provocare a cititorului într-o chestiune culturală.