Căutătorul de cuvinte

Ori de câte ori  ies la plimbare prin oraș, mi se întâmplă să mă agăț de privirea cuiva întâlnit în cale… Pur și simplu, merg fără o țintă anume și mă uit în jur, cu osebire la trecătorii cu care mă intersectez… Îi cercetez atent, știu eu, o fi un reflex profesional căpătat în atâția ani de scanat oameni, altă explicație nu am… Mă cuibăresc în ochii unuia ori altuia, oricum doar în cei vii, ascunzători de ceva aparte, cel puțin așa mi se pare mie… Și de aici încolo încep să-i descifrez, să le pătrund taina, povestea de viață, un joc nu totdeauna lesnicios și comod… La despărțire, mă simt ba mai plin, ba mai gol, depinde de descoperirea făcută prin celălalt,  necunoscutul, adică…

Acum, mă pregătesc să ies pe stradă și habar n-am ce surpriză îmi va rezerva călătoria prin privirea străinilor !

*

Devreme mult, prin 1989, culesesem din zona mea teleormăneană niscaiva perle de înțelepciune  populară și i le trimiteam unei prietene din București pe cale epistolară…

■ „Haideți fraților să ne grăbim, că ziua este cât curul găinii !”

■ Un bătrân  țăran este întrebat dacă vrea să primească în proprietate o  suprafață de teren agricol. „Nu, tinere, pământul este greu și când îl torni peste sicriu,  darămite să-l muncești !”

■ Ieri, într-un  litigiu de muncă, contestatorul, om fără prea multă carte, paznic de-o  viață, nemulțumit că, de câțiva ani, în fișa postului  nu se mai  numește paznic, ci controlor-poartă, a atacat în  justiție decizia,  întrucât pentru această din urmă funcție e retribuit în acord global, spre deosebire de cealaltă. Îl aud în sala de judecată explicând instanței: „Da, nu mă mai numesc Marioara, ci Gherghița, pentru ca ei să-mi poată lua banii !”

■ Un moș povestește cu tristețe că  într-o noapte, nevastă-sa s-a ridicat din  pat, certându-l  că are mâna prea grea. Și conchide trist: „Deh, în tinerețe… Dar ce să faci, a murit cel care ne împăca pe amândoi !” (Scuză-mi  vulgaritatea ideii !)

■ În timp ce trecea pe lângă mine cu un braț de trandafiri în mână, o băbuță s-a oprit oleacă și, zâmbind brusc, mi-a zis: „Mă vedeți?, în tinerețe nici nu mă uitam la flori, eu eram o floare, dar acum…”

*

Azi, îmi  dau seama mai clar ca niciodată că n-am  fost și nu sunt altceva decât un căutător  de cuvinte. Unul frenetic și neobosit, pornit de mic să găsească dincolo de realitatea imediată acel ceva unic în modul de exprimare, interioară și exterioară. De aceea, m-am trezit de când mă știu  stând de vorbă  cu mine însumi, ba râzând, ba plângând. Scormoneam obsesiv prin dicționarul dinlăuntru-mi vocabule în stare să mă definească și să mă explice dincolo de aparențe. Câteodată, le așterneam stângaci pe hârtie, sedus de părelnica lor frumusețe și, apoi, mă priveam temător în oglinda lor. Dacă e înșelătoare ? mă întrebam cu inima clătinându-se. Și mă afundam și mai tare în căutarea cuvintelor potrivite… De cele mai multe ori  nu le dibuiam acolo, așa încât o zbugheam înafară și mă pitulam în propozițiile  și frazele altora, răsfirate, întâi și-ntâi, în ziare și reviste,  iar apoi în cărți,  pfu, ce revelații! Și n-am mai plecat din paradisul acela la îndemâna oricui! Acum, îmi e cu neputință să mă dezbar de obiceiul acesta aducător de plinătate sufletească,  dar și o îndeletnicire  a creierului  ca niciuna alta !