„Cazul Călin Georgescu”, pe îndelete

                                                                     MOTTO:

„Unde se află un număr mare  de  oameni,  se  iveşte  imediat  un  conducător.  Prin intermediul conducătorului, masa îşi hrăneşte nădejdile deşarte, iar conducătorul extrage din masă ceea ce-i este necesar.”

Andrei Platonov, Cevengur

Stau așa și mă întreb ce a însemnat pentru România suflul stârnit de erupția violentă a „vulcanului noroios Călin Georgescu”,  fiindcă fenomenul nu trebuie tratat cu indiferență.

Întâi și-ntâi, nimic nu-l anunța, niciun  specialist în mișcările scoarței electorale nu l-a anticipat! Ivit din  magma  ce începuse să bolborosească și să geamă TikTok, TikTok, ne-am pomenit cu lava fierbinte  prelingându-se  pe buletinele de vot, mai-mai să ne ardă degetele. Jocul cu focul  a excitat vreo două milioane de români, dintre care  o groază au năvălit în stradă  urlându-și pasiunea georgesciană. În definitiv, dintotdeauna, mulțimea își așteaptă  eroul, omul-flacără în stare s-o aprindă și să-i împlinească,  măcar declarativ,  năzuințele ce-o macină ! După ani de vegetare,  mințită și  abandonată de o clasă politică iresponsabilă și perversă,  gloata valahă a simțit că se sufocă de furie, că  plesnește de nemulțumire. Frustrările acumulate în deceniile dindărăt  au împins-o în brațele părelnic mesianice ale bărbatului ce-i promitea câte-n lună și-n stele, dibaci să-i îndruge vorbele pe  care năpăstuitul visa să le audă. În sfârșit,  unul de-al lor apărea pe scena pângărită de alde Iohannis, Ciucă  și Ciolacu și  nu numai și le făgăduia  demnitate  și suveranitate ! Cum avea să se ajungă acolo,  nicio explicație, tăcere absolută și mister! Dar astea erau deja amănunte nesemnificative, conta  efectul  oratoric… Și, hipnotizat pur și simplu,  vulgul n-a observat  că declamatorul seamănă izbitor cu valutiștii  de altădată, care te îmbrobodeau cu chita de parale străine, garnisită la mijloc cu tăieturi de hârtie, dosite între bancnotele adevărate!

Mai greu decât bănuiam, s-a trezit din uimire  și Statul Român și un fior  vertiginos l-a zgâlțâit ca niciodată  de la Liviu Dragnea încoace.  În clipa aceea, am trăit dimpreună o revelație râncedă, descumpănitoare –  garantul siguranței noastre atoatecuprinzătoare  este un uriaș cu picioare de lut! Desfigurat de frică,  și-a scos mardeiașii din  birourile de forță și i-a  asmuțit împotriva alesului norodului. Un ales, culmea, la capătul unui exercițiu  democratic, iar nu  samavolnic, o ticăloșie de neiertat !

Aidoma s-a comportat și presa audio-vizuală, o șleahtă de lichele plătite să-l linșeze mediatic sau să-l  ridice în slăvi pe zmeul sorocit să arunce în aer o țară aflată oricum  la cheremul altora. Ce deontologie, ce informare corectă a cetățeanului, ce probitate morală… Nimic, în schimb, răfuieli ca între clanurile de interlopi și manipulări ordinare, minciuni gogonate și miros greu de latrină! În goana după rating, am asistat la scene de-o abjecție  inimaginabilă, la violarea bunului-simț, un spectacol mizerabil  ce ne va marca iremediabil soarta !

Și cum să nu mă decepționeze  nepăsarea conaționalilor mei la siluirea legii de către organele judiciare și Curtea Constituțională, tocmiți  de păpușarii din umbră să-l execute pe nepoftitul musafir în Casa Puterii de pe Dâmbovița? Destui chiar au jubilat la anunțul invalidării  clovnului recitator  de lozinci patriotice, o ignoranță ce  ar putea să-i coste scump, știindu-se că destinul are prostul obicei  de a se răzbuna pe cei care râd de necazul altuia!

Una peste alta, „Cazul Georgescu” ne-a dezvăluit cu  vârf și-ndesat slăbiciunile instituționale și  stricăciunile de caracter ale neamului de ierunci, și de aici s-ar  cuveni să pornim  grabnic la o  renaștere individuală și colectivă în lipsa căreia ne paște riscul  pieirii ca națiune! O năzuință irealizabilă, totuși, îmi dau seama privind în jur, înlăuntrul și-n afara granițelor de prisos, și mă tângui amarnic…

„Când pe om îl părăseşte soarele țării lui,

Drumul înapoi cine o să i-l lumineze?“[1]

Turnesolul Georgescu ne-a devoalat frust defectele și virtuțile, abisurile și înălțările, urâtul și frumosul ce sălășluiesc în sufletul românesc deopotrivă. Rămâne o poveste cu totul și cu totul aparte, cu un solitar la chemarea căruia zeci de mii de simpatizanți au ieșit în piață,   jurându-i credință și devotament. Arătați-mi pe altcineva capabil să strângă laolaltă atâta energie și speranță? De aceea, stupida sa martirizare de către  bătăușii  de stat nu-i de bun augur, nu de alta, însă istoria are năravul  de a se repeta ! Perspectiva  defel îndepărtată nu-i încurajatoare, nici intern, nici internațional, iar masa revoltaților va cere socoteală, invocându-l pe martirul oprit abuziv să o  salveze. La urma urmei, astfel se nasc miturile, legendele, și nu m-aș  mira ca  mâine-poimâine îndestui să-l divinizeze precum nu foarte de mult legionarii își elogiau Căpitanul ! Căci, prin 1944, un preot  refugiat în Argentina, Ștefan Palaghiță – legionar, bineînțeles ! – , rostea, în capela ortodoxă  română din Viena, un laudatio stânjenitor, citiți și convingeți-vă!

Zice clericul că „de la viteazul Burebista şi până la Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul și Avram Iancu, de la jertfa lui Decebal până la Constantin Brâncoveanu, de la marii dascăli naţionalişti ca Gheorghe Lazăr, lon H. Rădulescu, Micu, Şincai şi Maior şi până la Mihai Eminescu şi N. Paulescu, de la preoţii daci şi până la vlădici ca Dosoftei, Andrei Şaguna şi Paisie, neamul daco-creştin de pe ambele părţi ale Carpaţilor n-a produs ceva mai luminos, mai puternic, mai bogat şi mai profund decât Căpitanul.

Sobru ca singurătatea cosmică a Carpaţilor, hotărât şi mare ca stâncile şi cremenea crestelor, năprasnic ca apele, iluminat ca marii iniţiaţi ai Athosului, bun şi sfios ca slova Evangheliei, falnic ca brazii culmilor şi chipeş ca Făt-Frumos din poveste, Luceafăr ce întrece în strălucire toate stelele ce au lucit vreodată pe bolta istoriei noastre, care cu paşi de legendă şi suflet împodobit de toate virtuțile, purta scris pe fruntea Lui destinul mare al învierii neamului nostru românesc. El urcă asemenea haiducilor Rarăul, se închină ca sfinţii la icoane, înfruntă ca vitejii duşmanii, inundă de bunătate pe cei slabi, e simplu ca pruncii, dar măreț ca giganţii. Era complex ca savanții în analize, dar direct şi clar în judecată, ca ţăranii. Era simplu şi complex, idealist dar totuşi cel mai realist, subtil, sesiza şi cel din urmă amănunt, fără să se împiedice de lucrurile mărunte. Era un soare cuprins într-o picătură de rouă, un strop proiectat  în eternitate.

Miracolul produs de Căpitan nu provenea din pregătirea Lui intelectuală, din experienţa vieţii, sau din alte considerente omeneşti, ci El era înzestrat cu o putere tainică ce împărțea viaţă, o determina. În faţa Lui trebuia să iei o atitudine: de iubire sau de ură. Din această pricină EI a fost omul cel mai iubit, dar şi omul în contra căruia s-a răsculat întreaga ură a puterilor întunericului.

Sunt convins că viaţa Lui, brazdă crestată de EI în istoria noastră, jertfa Lui care nu are asemănare pe linia naţională decât cu Decebal sau Constantin Brâncoveanu, iar pe linia creștină cu Mântuitorul și  Ucenicii Săi, va constitui pentru poeţi subiectul unei epopei românești, iar pentru educatori, sociologi şi politicieni, Evanghelia de călăuzire  spirituală şi naţională a românilor.

Parcă ar fi un blestem ca neamul nostru să-și desconsidere şi să-şi extermine totdeauna oamenii lui mai mari şi să nu-i trebuiască decât mormintele lor.

Prin îngrozitoarea crimă săvârşită în noaptea de 29/30 Noiembrie 1938, pătura suprapusă, putredă, din Ţara Românească, răpeşte neamului nostru pe cel mai mare geniu al Lui, pe Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul.

Primind simbolic la naştere numele sfântului sutaș martir Corneliu, El se jertfeşte în ziua marelui martir şi apostol cel dintâi chemat, Andrei”[2].

Involuntar, îmi sar în ochi niscaiva coincidențe, în primul rând fanatismul adepților ce s-au înșiruit  docil în spatele  amândurora ! Ca și asemănarea izbitoare a mesajelor, scurte, înflăcărate și înșelătoare, cu invocarea excesivă a demiurgului și a nobleții divine a urmașilor daco-romanilor,  ca și brutalitatea eliminării lor din joc –  unul asasinat de-adevăratelea, altul, judiciar și constituțional -, ca și rezonanța  creștin-ortodoxă  a zilelor  comiterii  crimelor ritualice – 29/30 noiembrie, de Sf.Andrei, și, respectiv, 6 decembrie, de Sf. Nicolae… Atent la faptele trecute, îl implor pe  Dumnezeu să ne ferescă de blestemul  Sfântului Petru aruncat în Grădina  Ghetsimani: „Cine trage sabia, de sabie va muri !”.

Îndurare, deci, Bunule Părinte!

[1] Ghisari Celebi, citat de Ivo Andrić în Cronică din Travnik

[2]  Preot Ștefan Palaghiță, Garda de Fier spre reînvierea României în Istoria mișcării legionare