Ce a ajuns Africa astăzi? Lada cu nisip a felinelor occidentale și străine

În rândul intelectualității africane școlite în Europa a apărut sentimentul general de nemulțumire. Intelectualii considerau coloniile drept zone exploatate în mod deliberat de către sistemele politice și economice europene, tot mai bine înrădăcinate, astfel că s-a dezvoltat un public nou, al nemulțumiților, o masă de oameni mai mare și mai mobilizabilă, la care se putea apela pentru sprijin. În anul 1946, politicienii din Africa de Vest franceză au organizat o asociație politică la nivelul federației, Raliul Democratic African (RDA). RDA și membrii săi din Adunarea Națională Franceză s-au aliniat la Partidul Comunist Francez, singura opoziție eficientă la guvernele celei de-a patra Republici. Rezultatul: în perioada 1948-50, a avut loc suprimarea virtuală a RDA în Africa de către administrațiile coloniale.

În Africa de Vest britanică, tensiunile cele mai mari au avut loc în Coasta de Aur. În 1947, politicieni consacrați l-au adus pe Kwame Nkrumah, care studiase în Statele Unite și în Marea Britanie și fusese activ în mișcarea pan-africană, pentru a organiza un partid naționalist cu sprijinul maselor populare. În 1948, casele de comerț europene au fost boicotate, iar în orașele mari au avut loc revolte. O anchetă oficială a concluzionat că problema de bază era frustrarea politică și că participarea africanilor la guvernare ar trebui să crească până ce colonia va deveni autonomă. Prin urmare, în 1951 a fost introdusă o nouă constituție, în care consiliul legislativ a lăsat locul unei adunări dominate de membri africani aleși, în fața căreia miniștrii africani erau responsabili de desfășurarea unei mari părți a activității guvernamentale. Până în acest moment, Nkrumah își organizase propriul partid politic de masă, capabil să câștige orice alegeri generale, iar în anii următori a negociat cu britanicii o serie de concesii care au dus, în 1957, la transformarea Coastei de Aur în statul independent Ghana. Odată ce britanicii au acceptat principiul cooperării cu politicienii naționaliști, celelalte colonii din Africa de Vest au început să urmeze exemplul Coastei de Aur. Însă, Nkrumah a fost ajutat în mare măsură de prețul ridicat la cacao din anii 1950 (ceea ce însemna că, în 1960, comerțul din Ghana valora 630 de milioane de dolari pe an, iar veniturile guvernamentale, de peste 280 de milioane de dolari, erau în general suficiente pentru a oferi populației ceea ce își dorea în materie de programe de modernizare) și de nivelul relativ ridicat și de răspândirea în general largă a educației într-un teritoriu considerabil, dar compact, fără diviziuni etnice prea grave. Celelalte colonii nu au fost atât de bine plasate. Dimensiunea redusă a Gambiei a fost principalul factor care a contribuit la amânarea independenței sale până în 1965.

Sierra Leone era o țară dens populată care era sensibil mai săracă decât Ghana (PNB-ul său pe cap de locuitor, de aproximativ 70 de dolari, reprezentând aproximativ o treime din cel al Ghanei) și în care exista o mare disparitate în ceea ce privește nivelul de educație și de bogăție între creoli, descendenții sclavilor eliberați care locuiau în Freetown și în împrejurimi și restul populației. Când s-a obținut independența, în 1961, aceste probleme adânc înrădăcinate fuseseră mai degrabă acoperite decât rezolvate. Nigeria a reprezentat cea mai mare provocare pentru factorii de decizie britanici și africani deopotrivă. În sud au apărut două partide naționaliste, Grupul de Acțiune (AG), susținut în principal de Yoruba din vest, și Convenția Națională a Cetățenilor Nigerieni (NCNC), al cărei principal sprijin provenea de la Igbo din est. Aceste partide se așteptau ca întreaga țară să urmeze rapid modelul ghanez de schimbare constituțională. Dar orice adunare centrală electivă era inevitabil să fie dominată de nord, care deținea aproximativ 57% din populație și a cărui dezvoltare economică și socială rămăsese mult în urmă. Liderii politici din nord, dintre care majoritatea erau aristocrați musulmani conservatori, aristocrați musulmani strâns aliați cu britanicii prin intermediul guvernării indirecte, nu erau deloc dornici să vadă cum supremația lor tradițională este invadată de lideri agresivi și mai bine educați din sud. Primul expedient politic a fost transformarea Nigeriei într-o federație formată din trei regiuni. În 1957, acest lucru a permis estului și vestului să obțină autonomie internă fără a mai aștepta nordul, dar a lăsat deschise întrebările legate de modul în care urma să fie condusă politica la centru și de modul în care urma să fie asigurată independența Nigeriei. În acest moment, liderii din nord s-au gândit că, dacă se aliază cu unul dintre partidele din sud, ar putea să-și mențină monopolul local al puterii și să câștige prestigiu în întreaga țară, cerând independența acesteia. Problema politicii centrale a fost astfel rezolvată atunci când liderii din nord au intrat într-o coaliție guvernamentală federală cu NCNC, iar în 1960 Nigeria a devenit independentă. Între timp, în Africa de Vest franceză, ADR, condusă de Félix Houphouët-Boigny, a rupt alianța cu Partidul Comunist. Un episod din cauza căruia neomarxiștii de astăzi „își plâng în pumni de supărare”. Voturile unui mic bloc de deputați africani din Adunarea Națională Franceză aveau o valoare considerabilă pentru coalițiile schimbătoare de partide necomuniste și neglobaliste care formau guvernele franceze instabile din anii 1950, iar RDA a început să încerce să influențeze aceste guverne pentru a acorda mai multă libertate coloniilor. Până în 1956, politica lui Houphouët-Boigny a asigurat o lărgire a francizelor coloniale și începuturile unui sistem prin care fiecare colonie era pe cale să devină o unitate separată în care miniștrii africani ar fi fost responsabili pentru o parte din conducerea guvernului. Cu toate acestea, implicațiile acestei abordări nu au fost agreate de alți lideri africani, printre care, în special, Léopold Sédar Senghor în Senegal și Ahmed Sékou Touré în Guineea. Senghor a stat deoparte de ADR încă de pe vremea alianței acesteia cu comuniștii, despre care credea că nu poate aduce decât dezastru, știind ce reprezintă comunismul global. Împreună cu Sékou, care rămăsese în cadrul ADR, a susținut că politica lui Houphouët ar fi divizat federația Africii de Vest în unități care ar fi fost prea mici și prea sărace pentru a rezista dominației franceze continue.

În 1958, cea de-a patra Republică franceză s-a prăbușit, iar de Gaulle a revenit la putere. La 28 septembrie 1958, în cadrul unui referendum, coloniilor li s-a oferit autonomie internă deplină ca membri, alături de Franța, ai unei Comunități franceze care se va ocupa de afacerile supranaționale. Toate coloniile au votat pentru acest sistem, cu excepția Guineei, unde Sékou Touré a determinat populația să voteze pentru independență totală. În 1959, Senegalul și Sudanul francez au fost încurajate să se reunească în cadrul Federației Mali și să ceară și să primească independența completă în cadrul comunității. Aceste două teritorii s-au separat în anul următor, dar toate celelalte au cerut acum independența înainte de a negocia condițiile de asociere cu Franța, iar în 1960 toate fostele colonii franceze erau state independente de jure. în acel moment, doar regimurile excesiv de conservatoare ale Portugaliei și Spaniei încercau să mențină principiul colonial în Africa de Vest. Încurajați și ajutați de vecinii independenți, naționaliștii guineeni au luat armele, în 1962 și, după 10 ani de lupte, i-au alungat pe portughezi din trei sferturi din Guineea portugheză. În 1974, tensiunea acestui război și a războaielor din Mozambic și Angola a determinat poporul și armata portugheză să răstoarne dictatura. Independența a fost recunoscută rapid pentru Guineea-Bissau, în 1974, și pentru Insulele Capului Verde și Sao Tome și Principe, în 1975. În 1968, Spania a ajuns la concluzia că modalitatea cea mai bună de a-și păstra interesele în Africa ecuatorială era să acorde independența populației sale fără a o pregăti pentru aceasta. Rezultatul a fost haosul. Iar în videoclipul de mai jos veți vedea și veți judeca, veți analiza distrugerea Africii, prezentată în mod obiectiv de către obiectivul camerei. Videoclipul include, printre altele, imagini din războiul civil din Congo, din ultimele zile ale dominației coloniale din Kenya, din revoluțiile din Angola și din revoluția din Zanzibar, care a inclus masacrul din 1964, soldat cu moartea a aproximativ 5.000 de civili arabi și sud-asiatici (estimările ajung până la 20.000 de persoane în urma acestuia), precum și din urmările revoltei Mau Mau din Kenya, exodul coloniștilor de origine europeană din zona White Highlands. De asemenea, sunt prezentate violențele rasiale și tribale din Dar es Salaam, violențele hutu împotriva tutsi din Rwanda, urmările unei bătălii între soldații guvernamentali și insurgenții rebeli din Stanleyville, Congo, și masacrul în masă al animalelor pe cale de dispariție în rezervațiile naturale. Și ce a ajuns Africa astăzi? Lada cu nisip a felinelor occidentale și străine. (https://www.cristoiublog.ro/libia-lada-cu-nisip-a-felinelor-occidentale/)

Videoclip: https://www.youtube.com/watch?v=V355OG77SQM&list=LL&index=31&t=481s