Ce-a fi de țară și de noi, numai Dumnezău știe

Una dintre marile mele bucurii este reîntoarcerea în satul copilăriei. Atunci satul mi se părea un loc ideal în care totul funcționa perfect, poate pentru faptul că fericirea făcea parte din ființa mea inocentă, ce se bucura de fiecare clipă a vieții într-o familie în care ”trăiau toți și erau sănătoși”, vorba lui Creangă. Acum, după un timp mai îndelungat, m-am reîntors în satul copilăriei cu speranța că voi găsi un remediu prin care să-mi alin tristețile. Frumos! Ulițele satului nu mai erau depozitare de praf, pe vreme bună, și de noroi, pe timp de vreme rea. Casele, cu etaj, zugrăvite în culori vii, geamurile termopan, curțile cu gazon și cu alei străjuite de fel de fel de flori mi-au creat senzația că am nimerit într-un loc străin mie. Frumos, dar străin. În copilăria mea, în curțile caselor mișunau păsările, oile, porcii, iar pe ulițele satului soseau seara turmele de vite, pe care gospodarii le așteptau la porți. În case erau bunici, părinți și copii… Satul era viu! Acum trec pe străzile asfaltate și satul acesta, atât de frumos, pare pustiu. De-a lungul uliței mele, doar un biet bătrânel sprijinit într-un baston din metal, ce strălucea în bătaia soarelui, își târșea șlapii mult prea mari pentru el. Am oprit și l-am întrebat:
– Nu vă supărați!

Bătrânelul se oprește și mă privește cu suspiciune:
– Doamne-ajută, îmi spune el, încât mi se face rușine că eu am uitat să salut, apoi continuă pe un ton tărăgănat:
– Nu mă supăr! De ce să mă supăr? Numai mă uit că nu știu de-a cui ești, ori nu ești din satul nostru!
– Sunt de aici din sat, sunt de-a lui Dârvaș, îl lămuresc eu.
– Aha! Că bine faci că mai vii pe acasă, că mormintele alor tăi au fost potoptite de buruieni. Nu prea merge nimeni în țintirim, numai când îl mai conducem pe câte unul…

Apostrofarea lui subtilă mi-a mijit o lacrimă sub pleoapă. Da, nu fusesem de ani buni acasă, pentru că lumea cu toate ale ei a avut grijă să mă copleșească și să-mi fure timpul ce mi-a fost dat pentru a-l trăi. Am trecut însă peste această observație și l-am întrebat:
– Este cumva sărbătoare și lumea este la biserică, sau ce se întâmplă că peste tot este pustiu?
– Nu, nici poveste de sărbătoare! Ce biserică? Păi la biserică merg doar câteva babe surde, care mai mult dorm pe băncile lor decât se roagă. Nu-i nicio sărbătoare! Oamenii, zic eu oameni la niște rădăcini uscate, sunt în casă, se uită la televizor sau vorbesc cu copiii pe feisbuc. Copiii sunt duși în cea lume mare, pe acolo și-au făcut rostul și din când în când mai trimit acasă haine de la sechend și ceva bănuți, ca să facă din casele părintești cabane de vacanță, pentru când vor veni acasă, dacă vor mai veni oarecândva.
– Tot este bine că se mai gândesc să se întoarcă acasă…
– Da, săracii! Acolo numai Dumnezău bunul știe ce fac și cum o duc, apoi când vin acasă se dau mari, că au bani, au mașini și haine, pe care cine știe ce scrie, că nu scrie românește. Doară pe vremuri numai ”ciufurile”mergeau din sat, cei care nu aveau coadă de animal în curte, și mai erau vreo câțiva la care le plăcea să învețe, care se făceau învățători ori popi și tot acasă trăgeau. Acum nu este casă din care să nu fie plecat unul sau doi, și care i-au dus și pe ceilalți. Ce-a fi de țara asta mâine-poimâine, numai Dumnezău bunul știe!

Bătrânelul se întoarce la drumul lui și pleacă vorbind cu gândurile și nemulțumirile lui, iar eu am rămas privind în urma-i repetând în gând: „Ce-a fi de țara asta și de noi, numai Dumnezeu bunul știe!”