Ce ascund măștile?

Una dintre căile prin care germenii pătrund (mai bine zis sunt introduși) în organism este cea aeriană. Întrucât nu ne putem lipsi de aer, am inventat o mică stavilă în calea lor, și anume măștile. Cum era de așteptat, pandemia a polarizat populația și în funcție de acest aspect. La extreme există adepții portului lipsit de orice discernământ – la nevoie și în somn – și, firește, oponenții acestora, cei care fie nu cred în virus, fie sunt de părere că masca nu e bună la nimic. Ca de obicei, adevărul se află undeva la mijloc, dar din păcate e cu atât mai greu de evidențiat cu cât mai mulți experți de ocazie se implică în mersul evenimentelor. Mi-am propus să scotocesc, iarăși, în hățișul opiniilor mai mult sau mai puțin competente, bazându-mă pe cunoștințele originare și originale din cărțile de igienă și din experiență, și să încerc să aduc mai aproape de public măcar o parte din adevărul care, în etapa actuală, are tot mai multe dificultăți de întâmpinat pentru a ieși la suprafață.

Vestea bună: măștile, chiar și cele simple, sunt mai bune decât nimic, cu condiția să fie purtate exact așa cum și atunci când trebuie. Ba chiar există voci care au emis ipoteza conform căreia măștile ar putea avea rol de vaccinare pentru purtător, reducând doza de virus ajunsă în căile respiratorii și cauzând doar îmbolnăviri ușoare. Vestea mai puțin bună: măștile utilizate pe scară largă nu reprezintă un panaceu și nu pot stăvili în totalitate transmiterea virusului. Ele nu reprezintă decât una dintre multiplele măsuri care ar putea fi luate, în funcție de situație și necesități. Și tot măștile pot fi chiar mai rele decât nimic, dacă nu sunt purtate conform, ceea ce practic se petrece la tot pasul.

Și fiindcă a venit vorba de acea temută întâlnire de gradul trei: impactul nu este mai niciodată același pentru toți, întrucât există multe, foarte multe variabile de ambele părți ale baricadei. Întrucât este vorba de doi „adversari”, cursul evenimentelor depinde, firește, de cum se prezintă fiecare dintre aceștia. Pe de o parte avem atacatorul (să spunem „virusul”), de cealaltă parte organismul-țintă (să spunem „omul”). Elementele care intervin în luptă sunt diverse de ambele părți. Numărul, forța (virulența) invadatorilor și capacitatea de camuflaj și de transformare (mutație) a acestora sunt direct proporționale cu șansele de reușită în atac. Receptivitatea și capacitatea de apărare (imunitară) a gazdei depind, la rândul lor, de o mulțime de alți parametri – vârstă, sex, starea de sănătate anterioară atacului, stilul de viață etc. – care pot decide la fel de mult șansele de reușită în autoapărare.

Prin urmare, a fi expus unui virus nu înseamnă a te și infecta; a fi infectat nu înseamnă a te și îmbolnăvi; a te îmbolnăvi nu înseamnă a dezvolta automat forme grave de boală, soldate cu complicații sau chiar deces, ci înseamnă și (auto)vindecarea, în marea majoritate a cazurilor. Firește că nimeni nu dorește să joace ruleta rusească, dar nici să ne ascundem de fiecare dată sub pat sau să-i vânăm și bruscăm pe toți aceia care nu „respectă regulile” instaurate de factorii de (in)decizie nu este o soluție. De preferat, ar fi luarea în calcul a cât mai multor informații pertinente atunci când urmează a se lua decizia de atac, sau de retragere. Uneori e bine să ne cunoaștem îndeaproape propriul corp pentru a ști pe ce ne putem baza. A aplica însă aceleași măsuri tuturor, oriunde și oricum nu este numai lipsit de sens, ci și sortit eșecului de la bun început, fiindcă se știe prea bine cât de diferiți sunt oamenii.

Pe calea aerului se pot transmite microorganisme precum virusuri, bacterii sau ciuperci, toate având în comun dimensiunile microscopice (de la 10 nanometri – a miliarda parte dintr-un metru – la 10 microni – a mia parte dintr-un milimetru), cele mai mici fiind virusurile. Virusul corona măsoară 140 de nanometri. (Asta înseamnă că, presupunând că le-am putea alinia, am avea nevoie de peste 7.000 de particule de virus pentru a face un milimetru.) Porii unei măști chirurgicale sunt de câteva ori mai mari. Întrucât virusurile nu dispun de mobilitate proprie, se folosesc de anumite vehicule pentru a ajunge în căile respiratorii umane. Acele „vehiculele” se cheamă picături sau aerosoli, în funcție de mărime. Grosso modo, atât picăturile cât și aerosolii se elimină de obicei la tuse și strănut, în plus și la vorbit, cântat, țipat. Primele, fiind mai mari și mai grele (peste 5 microni), sunt expulzate pe distanțe de cel mult 2 metri, apoi cad și se depun la sol în doar câteva secunde, cu atât mai repede cu cât sunt mai mari și mai grele. Celelalte, fiind mult mai fine și mai ușoare (sub 5 microni), reușesc să parcurgă distanțe mult mai mari (uneori chiar și peste 8 metri) și să mai și plutească în aer timp de câteva ore.

Ce spun experții despre Covid-19? Cei de la OMS de pildă susțineau prin martie 2020 că transmiterea are loc preponderent prin picături. Împotriva picăturilor ajută igiena mâinilor și păstrarea distanței. Deci fără mască. Cum era și de așteptat, au fost contraziși la scurt timp de alți experți, de pildă de cei de la CDC Atlanta, Georgia, care iau în calcul și eventualitatea transmiterii prin intermediul aerosolilor. Împotriva aerosolilor ajută măștile (dar nu orice fel de mască!). Opiniile s-au relativizat, câteva luni mai târziu susținându-se că transmiterea prin aerosoli are loc doar în spații închise și neaerisite, în care există o mare aglomerație de persoane, unde se vorbește și se cântă/strigă/țipă mult (timp). Lumina soarelui și cea ultravioletă usucă și inactivează virusurile în doar câteva minute! Încă se mai discută despre cât de extinsă ar putea fi transmiterea prin aerosoli.

Tot experții mai spun că este nevoie de un contact apropiat și prelungit (de cel puțin un sfert de oră) și de o anumită doză de virusuri viabile pentru a se transmite boala. Cu un singur virus nu se face… Covid. Este nevoie de o anumită cantitate – se numește doză minimă infectantă. Cu cât această doză este mai redusă, cu atât contagiozitatea bolii este mai mare. Din motive etice, nu putem determina doza de SARS-CoV-2 capabilă să producă o îmbolnăvire la om. În orice caz, din observațiile de până acum, se pare că acea doză este una mai mare pentru SARS-CoV-2 decât pentru SARS-CoV-1, și anume în jur de 300 de particule virale. Spre comparație, există virusuri – de pildă norovirusul, care provoacă diaree și vărsături violente – la care sunt suficiente 10 particule pentru a produce boala.

Un alt exemplu de opinii presărate în publicul oricum derutat, comparabil mai degrabă cu un butoi cu pulbere decât cu eforturile comune de combatere a unei pandemii, se află într-una dintre cele mai prestigioase publicații, Nature medicine, din aprilie 2020. Conform articolului, autorilor le-a reușit detectarea virusurilor cauzatoare de boli respiratorii sezoniere (gripal, rinovirus, corona uzual) în probele de picături și aer expirat colectate de la persoane infectate cu unul sau mai multe dintre virusurile de mai sus, deși nu de la toate. Masca a împiedicat trecerea particulelor virale din picături, nu însă și din aerosoli, dar autorii înșiși recunosc faptul că experimentul a durat doar 30 de minute și toți participanții au purtat-o corect.

A existat însă și o mare proporție de participanți care, deși purtau virusurile în cavitatea nazofaringiană, nu le și expulzau la exterior, cu sau fără mască! În orice caz, nu pe timpul cât a durat colectarea! O a doua limitare a studiului a fost faptul că autorii nu au demonstrat și viabilitatea virusurilor detectate în aerul expirat. S-a concluzionat că purtarea măștii ar putea să reducă din încărcătura virală detectată în aer. Deci, s-ar putea ca masca să împiedice transmiterea de la persoane bolnave la cele receptive. Dar asta se știa de mult, de la alte boli cu transmitere aeriană, ca de pildă tuberculoza.

Care ne sunt „armele” și măsurile de apărare de care dispunem și mai ales, cui se recomandă și ce anume? Recomandările oficiale spun: distanțare (1,5 m); tușitul în plica cotului; portul măștii de protecție; portul vizierelor, uneori și al ochelarilor de protecție (din fericire nu s-a confirmat transmiterea pentru SARS-CoV-2 – care în cazul gripei este posibilă – și prin conjunctiva oculară, altfel „echipamentul nostru de protecție” ar fi fost și mai sofisticat).

Măștile recomandate populației sunt cele din stofă și cele chirurgicale. Ele nu sunt concepute pentru a opri virusurile, care sunt mult prea mici – ci doar bacteriile și respectiv o parte din picături. Porii acestora sunt mult prea mari pentru a opri vreun aerosol, unde doar FFP-urile – Filtering Face Piece – (1,2 și 3, în Europa), KN95 (China) și respectiv N95 (USA) mai pot ajuta, filtrând particule mai mari de 600 de nanometri în proporție de 80, 94, 99 și respectiv 95%, în funcție de situație și mască. Acestea din urmă se recomandă celor care lucrează în mediu cu producere de praf sau în laboratoarele de mare securitate. Cine le-a purtat timp de câteva ore știe cât de dificilă este respirația prin ele și cât de dese sunt pauzele care se impun. Valabil chiar și pentru oameni tineri și sănătoși.

Vehiculele încărcate cu virusuri nu „rezistă” oricum prea mult în aer liber. Pe de o parte intervine lumina solară, pe de altă parte avem vânt sau curenți de aer care îi dispersează și „diluează”. „Diluare” înseamnă scăderea numărului de particule infecțioase, deci le scade automat și „șansa” de a produce îmbolnăviri. Așadar: pentru ce se recomandă purtatul măștii în aer liber? Cumva pentru a împiedica oamenii să respire acel aer curat pe care-l recomandau medicii la debutul sezonului rece, în care apar gripa și infecțiile respiratorii? Nu mai vorbim de mișcarea în aer liber, pe care tot ei ne-o recomandau, iar acum suntem legați de domiciliu cu un lanț invizibil de 200-500 de metri?! Personal nu pot fi de acord cu astfel de inițiative și n-am să înțeleg niciodată în baza cărui raționament s-au închis parcurile, de pildă.

Cam acestea sunt ipotezele cu care s-a lucrat, cunoscute din teorie sau testate în condiții de laborator. Să vedem acum și constatările la care s-a ajuns după o perioadă de implementare a măsurilor precum și efectele secundare, nedorite, fiindcă știm că în viață orice intervenție care arată efecte va prezenta automat și contraefecte.

Vizierele împiedică mult mai puțin răspândirea aerosolilor decât o fac măștile, lăsând în libertate aproape 100% dintre aceștia. Iar dacă tot e să fie o mască, s-a dovedit că cele din pâslă ar fi mai eficiente decât cele din stofă sau poliester. Cele din pânză protejează mai degrabă pe cei din jur; cele chirurgicale îi protejează oarecum pe ambii, expeditor și destinatar; cele cu supapă pentru expir își protejează doar purtătorii. Oricum ar fi, se pare că la tuse sau strănut nicio mască nu oprește jetul de picături în totalitate, ci doar pe cele mai mari – care s-ar fi depus oricum la sol în cel mai scurt timp –, în timp ce altele mai mici și mai eficiente în a parcurge distanțe mai mari și a rămâne mai mult timp suspendate trec nestingherite fie direct prin mască, fie pe lângă aceasta, care nu e etanșă. Supapa respectivă facilitează expirul persoanei care poartă masca, nu filtrează însă de loc aerul expirat. Nimeni nu poate tăgădui că efortul solicitat de respirația cu mască este unul mai mare decât fără mască.

În plus, picăturile care trec prin materialul măștii se depun și pe partea externă a acesteia (pe cea internă se depuneau oricum). Inutil să mai menționăm faptul că aproape nu există purtător – poate cu excepția personalului medical bine instruit – care să nu manifeste tendința ritmică de a-și aranja masca pe față, atingând-o. Nu mai vorbim despre aceia care și-au abandonat rațiunea la primul colț de stradă, punându-și și scoțându-și masca la intervale neregulate, în funcție de cum le șoptește ipohondria sau răcnește isteria generală. Cu fiecare act de tuse/strănut/vorbit se reduce corespunzător și capacitatea de protecție a măștii, lucru demonstrat de studii. Umezirea acestora cu ajutorul vaporilor din aerul expirat creează un minunat mediu de cultură pentru germeni. Mai ales că aceste măști sunt puse și scoase de zeci de ori, împăturite, atinse cu mâinile nespălate, mototolite și vârâte în buzunare, genți și sertare etc. Pe scurt, e ca și când ți-ai pune la gură și nas o batistă folosită.

În afară de efectul psihologic, măștile mai pot avea și alte efecte secundare nedorite, printre care și eventualitatea creșterii riscului de infecție atunci când sunt purtate de fiecare… după ureche. Natura ne-a înzestrat cu o mucoasă nazală capabilă să filtreze particule străine. Sub mască se creează o atmosferă de CO2 cu efecte nu prea benefice pentru persoanele care le poartă un timp îndelungat. Pe lângă dureri de cap, somnolență sau deficit de concentrare, se „instigă” accentuarea respirației, inclusiv pe gură, ceea ce – spun pneumologii – favorizează afectarea bronhiilor, având ca punct de plecare tocmai crescătoria de virusuri sau bacterii din masca umezită. Majoritatea informațiilor referitoare la CO2 au fost dezmințite de mulți alți experți și cunoscători pe net, care susțin că nu se poate ajunge la un nivel periculos al acestuia, altminteri toți chirurgii ar leșina la intervențiile chirurgicale prelungite. Cert este că, în funcție de ce fel de mască purtăm, suntem nevoiți să reinhalăm între 3% (viziere) și 14% (măști textile) din aerul expirat, calitatea aerului de sub mască egalând-o pe aceea dintr-o încăpere închisă, neaerisită.

Oricum ar fi, rezultatele portului măștii nu par să fie pe măsura eforturilor de a convinge purtătorii cu orice preț să recurgă la camuflaj în orice împrejurare. În Austria de pildă nu s-au înregistrat rezultate măsurabile: nici vreo scădere substanțială a numărului de infectări prin purtare și nici vreo creștere dramatică a acestora atunci când s-a renunțat la mască. În Norvegia s-a ajuns la concluzia că păstrarea distanței are o eficacitate dublă în prevenție în comparație cu masca, reducând riscul de infecție cu 80%. Tot norvegienii au calculat că pentru a împiedica o singură nouă infectare pe săptămână, ar trebui să poarte mască circa 200.000 de persoane!

Rămâne valabil că orice mască reprezintă o protecție suplimentară: în primul rând pentru ceilalți, în al doilea rând pentru purtător (reducând oarecum doza de virus expirată de unii și inhalată de alții și cu noroc ținând-o sub pragul infectant), însă doar atunci când este purtată cum și mai ales când trebuie. Ideal ar fi ca fiecare să poarte masca de bună voie și nesilit de nimeni pe perioade scurte, acolo unde portul măștii ar putea fi util, de pildă în mari aglomerații și în spații închise, unde este imposibil de menținut distanța de cel puțin un metru între persoane. Poate că atunci, neobligați și neamenințați de nimeni, oamenii chiar ar recurge la mască. Un comportament care face parte din psihologia umană.

La fel ca spălatul mâinilor, portul măștii ar fi eficient dacă toată lumea ar proceda corect. Răspunsul îl cunoaștem deja. Oricum măștile nu reprezintă cheia succesului. Să nu ne lăsăm amăgiți de impresia de (falsă) securitate pe care le-o creează unora, făcându-i să neglijeze și alte măsuri. Decât să se insiste pe portul măștii în aer liber (!), mai bine s-ar insista pe colectarea și îndepărtarea deșeurilor rezultate din aruncatul aiurea al măștilor, mai cu seamă al celor din plastic, ceea ce ne viciază aerul și așa sufocant. Catastrofa ecologică actuală, adăugată celor precedente, se va întoarce împotriva noastră și va fi mai puternică decât orice alt val al pandemiei. Măștile au adus mulți bani în buzunarul producătorilor și distribuitorilor, dar la final ele ne vor scoate și mai mulți din buzunare, atunci când o să fim nevoiți să înlăturăm efectele dezastrului ecologic pe care acum ne facem că nu-l observăm, de acolo, de sub măști.