Cristian Ghinea, despre participarea la guvernare: „Trebuie să fie o discuție serioasă în partid dacă mai stăm sau nu mai stăm”

Ce devreme se face târziu, uneori, în viață

Plecam cu Sorcova în ultima zi a anului taman când se îngâna ziua cu noaptea, într-un amurg violaceu-bocnă, cât să visezi nestingherit la depărtările de basm ale groenlandelor și antarctidelor, de care auzisem pe te miri unde. Ne încotoșmăneam în țoalele cele mai groase și călcam anevoie troienele ce ne ajungeau până la brâu. Eram trei țânci – eu, Floricica (vară-mea) și Marcel (prietenul de peste timpuri), fiecare cu un mănunchi de nuielușe magice, împodobite la vârf cu crenguțe de busuioc uscat, legate cu ață roșie. O luam din „Vale”, de la muma (mama bunicului matern), ca mai apoi să încheiem cu colindatul prin dreptul Poștei. Satul moțăia în întuneric, nu venise încă electrificarea să-l împingă la lumină, însă în casele islăzenilor pâlpâiau lămpile cu gaz (ma-marea îi zicea „lambă”, și nu numai ea). Muma aproape că orbise (sau așa îmi aduc aminte acum), ne pipăia obrazul îmbujorat de la ger cu degetele ei noduroase și pomite și întreba ai cui suntem. Noi răspundeam ca la școală, deși nu-i călcaserăm pragul. „Eu sunt fata lu’ Mitică Oancea”, o lămurea Floricica, iar „eu, băiatul lu’ Paul Cone”, urma la rând Marcel. Nu mai aveam nicio scăpare, toți ochii mă fixau de data asta pe mine. „Sunt băiatul Florinii lu’ Florache Oancea”, turuiam dintr-o suflare, cu inima bubuindu-mi de emoție și de oarecare rușine. Deh, eu eram doar al mamei, adică „băiatul Florinii lu’ Florache Oancea din Islaz.” (Alteori, în gospodăriile străine, discuțiile se aprindeau și se colorau pitoresc. „Hai, fa, care Mitică?”, își iscodea nora vreo soacră nedumerită. „Ăla care o ține pe Vergina lu’ Bodârcă, fe, ăia din «Deal», că aveați pământ împreună la «Țelină»”, o deslușea femeia mai tânără, una bondoacă și negricioasă. Altcineva nu-l dibuia pe Paul Cone. „Bre, da’ te-ai ramolit rău de tot. Șade gard în gard cu Pandele Cone, ăla de la CEC, și e șofer pe Buceag, la gospodărie, ce naiba?” își boscorodea bâtul câte un nepot repezit în grai. Și mi-a rămas în minte modul în care localnicii ne luau la refec ca să ne afle neamurile: „A lu’ cine ești tu, puță ?” ori „A lu’ cine ești tu, fatălică?”. Îmi este, adesea, dor de chipurile, de expresiile și gesturile țăranilor aceia de demult, aspri și duioși deopotrivă…) „Ia, mă, să vă vedem și noi ce știți să urați!”, ne încerca unchiul Dumitru, fratele lui tata-mare. Și începeam cu avânt, cu vocile noastre pițigăiate:

„Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți,
Ca un păr, ca un măr…”

„Cine e, mă, șefu, ăla cu banii ?” se arăta curioasă gazda. „Eu, unchiule!” bâiguiam, fiind cel mai mare dintre urători. „Bine, mă, luați trei franci”, se prelingea aceeași voce și bătrâna rudă îmi întindea moneda, pe care o vâram cu încetineală în buzunar. Voiam s-o privesc nițel și să-i simt căldura aceea frisonantă în podul palmei gracile și transpirate. Deja mă închipuiam cumpărând de la Roșoiu, de pe „șușaua mare”, biscuiți, eugenii, turtă dulce, rahat cu cacao și spirale… De acolo o tuleam mai departe, spre „Vadu’ Boului”, la tanti Aurica (sora mamei), care ne aștepta dimpreună cu moș Paraschiv (cu mustățile lui stufoase și îngălbenite de tutun) și cu ceilalți membri ai familiei – șase la număr. Mirosea a cozonac la ei, și a carne friptă, și a „burdan”[1], și a cârnați prăjiți, și a mațe umplute[2], și a piftie, deja mi se lungiseră urechile de foame, dar umblatul cu colindul nu se isprăvise. Din odaia neîncălzită, de la drum, răzbătea parfum ademenitor de gutui și iarăși înghițeam în sec… De sub patul acoperit cu macatul scos de la naftalină în Ajunul Crăciunului se ițea botișorul umed al câte unui mieluț abia fătat, behăind plângăcios și mijindu-și ochișorii blânzi, speriați dintr-odată de vacarmul din jur… „Bă, voi ați uitat vorbele de la Sorcovă!” ne necăjea unchiul Ștefan. Atât ne trebuia ca să ne pornim ca o moară stricată:

„… Ca un fir de trandafir,
Tare ca piatra,
Iute ca săgeata…”

Opream și pe la tușa Tena Bulmez, și pe la nea Vică Oancea, sau pe la tușa Floarea Gruia, ori pe la Mircea Cone, directorul școlii de lângă sfatul popular (cuvântul „primărie” dispăruse brusc din limbajul epocii!), fost student al lui Blaga, la Cluj, la Filologie. (Mărturisesc azi, gata, gata să intru pe gârliciul senectuții, că „Domnul Mircea Cone” îmi inspira un respect mai dihai ca preotul, dumnealui părându-mi-se un fel de nepământean într-o mulțime de clăcași sărmani, o făptură cu aură divină, ca orice om al cărții, al învățăturii de odinioară. Iar când îi deschideam ușa și mă apropiam să-l sorcovesc, mi se înmuiau picioarele, nici în biserică nu simțeam o asemenea toropeală presărată cu ace de gheață…). Ne lătrau câinii priponiți în lanț și, de sus, din înalturile cerului, o lună rotundă ca un gălbenuș de ou de rață ne zâmbea precum o măicuță grijulie și iubitoare. Liniile satului răsunau de acioile și clopotele urătorilor, de glasurile prichindeilor prinși în datina străveche a purtării, din obor în obor, a gândului curat și răspânditor de bucurie, de speranță.

Spre miezul nopții, ne întorceam în casa bunicului și terminam Sorcova. Pe masa gătită sărbătorește stătea neapărat o cană mare umplută cu vin roșu și „păruțul” ce trecea, mereu plin, de la unul la altul, ca un ritual al armoniei. Obosiți și storși de vlagă silabiseam anevoie ultima noastră urare:

„… Tare ca fierul,
Iute ca oțelul.
La Anul și La Mulți Ani!”

Parcă a fost adineauri. Pe ulița copilăriei, câteva case sunt părăsite, în altele mai zărești doar umbrele oamenilor vânjoși de altădată. S-a așternut întunericul, iar în curțile largi s-a înstăpânit tăcerea fără de leac. Niciun copilandru nu se zărește să vestească anul ivit în tindă. Dispar nu numai oamenii trecutului recent, ci și tradițiile strămoșești, Dumnezeu să ne ierte! Poarta alor mei e încuiată pe vecie, iar dincolo de gard au năvălit buruienile și uitarea. Moartea.
Ce devreme se face târziu, uneori, în viață…


[1] Tobă

[2] Un fel de caltaboș


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

5 comentarii pentru articolul „Ce devreme se face târziu, uneori, în viață”

  • Bravo Mariane ,
    Tot un fel de islazean , nascut ce-i drept in Turnu , dar aproape toata copilaria din vacante ,ba prin Calnovat , ba prin Gerai, ba la Ruptoare ,prin Ostrovu Mare ,pe Zeton – bineinteles – la peste – care a trait si el cam aceleasi vremuri ca si tine, fiind doar cu doi ani mai in varsta , dar culmea – tot absolvent de drept ! numai ca eu chiar nu am locuit propriu zis Nici in Vale, nici in Deal si nu cunosc personajele descrise de tine decat din vorbele rudelor din sat.
    De fiecare data citesc cu nostlagie amintirile tale de pe aceste meleaguri, din acele vremuri ,cu parfumul si farmecul lor si pe care mi le reamintesc cu bucurie.
    Acum , ca si fiu-meu scrie de ceva vreme pe acelasi blog – a lui Cristoiu si mai vad si articolele semnate de colega mea de grupa – Gratiela Barla, mi se pare aproape neverosimil.
    Iar chestia cu Ba Puta ! ( care era dealtfel ceva la fel de uzual in exprimare in Islaz , precum- bai Gogule – prin Romania) si care culmea , se mai foloseste si azi, este absolut mortala !!!. Multi, astazi, ar lua-o ca pe o insulta, neintelegand ca nu era absolut nimic trivial in asta.
    De multa vreme mi-am propus sa citesc si cartile tale , desi iti citeam si articolele de prin Jurnalul National.Chiar am retrait si eu acum , amintirile scrise de tine.Iar despre Islazul mitic…trebuie musai sa mai citesc d-astea scrise de tine.

  • Mulțumesc pentru textul de o frumusețe copleșitoare,pentru evocările care mi-au readus în fața ochilor anii propriei copliării și pentru menținerea în viață sau reînvierea unor cuvinte de mult uitate sau pe cale de a fi date uitării.
    La mulți ani!

  • Da, eram normali, ne bucuram de soare, de ploaie, de zăpadă (eram fascinat de căderea abundenta a fulgilor de nea), de părinți, rude, prieteni, de colegii de scoala, de drumetii cu scoala, cu parintii ori cu prietenii,altfel spus ne bucuram din plin de Viata si ea, Viata ne oferea de toate și bine si rau. Sigur, este un loc pentru tot si pentru toate, dar revenirea la normalitatea pe care noi am trait-o nu se va intampla niciodata, din pacate,este o afirmatie care va putea fi probata atat in viitorul apropiat cât și în viitorul mai îndepărtat.

  • Intoarcerea la inocenta….
    Cei care au mai prins sa traiasca Amintirile din copilarie, mai inteleg cate ceva!!
    Tineretul actual sunt mai familiarizati cu Iarna pe olita, ulita acum e asfaltata,globalizata, tfl-ista, bot-ista, pe scurt…cam pierduta!

    O pierdere care face cat pierderea unui popor….care a fost desarvasita prin dihonie si neosecureala!

    Sa nu uitam si lipsa de carte pentru grosul boborului ce vine dupa 90!Crunta!

  • 😥 😥 😥