Ce este normalitatea socială, când societatea are patologia ei?

Nuanțele adevărului: o altă perspectivă asupra Fundațiilor Umanitare și a voluntariatului pentru studiile clinice – replică la articolul incitant și interesant al Smărăndiței Păcuraru, publicat pe cristoiublog în data de 15 februarie 2021.

Nu există comportament uman altruist care să fie și total dezinteresat. Și eu scriu neremunerat pentru publicația cristoiublog, la fel ca toți colaboratorii, de altfel, dar total dezinteresată nu sunt. Scrisul în general, dar mai ales concepția articolelor trimise Maestrului Cristoiu și Corei Munteanu îmi creează plăcere. În plus, mai e și egoismul (superior) învelit în staniolul auriu al iluziei că o idee, o argumentație sau o vibrație ar putea avea un impact, căzând prin cheile urechii pe un timpan intrat în rezonanță, pe un stilou care preia ștafeta fugind cu ideea furată ca să genereze altceva, folositor realității.

Eu nu văd ipocrizie în faptul că medici, chirurgi, oameni de știință sunt și interesați să adune o cazuistică de patologie complicată și să pună în aplicare tehnici operatorii noi, derulate prin intermediul Fundațiilor medicale-sociale (umanitare), oferind servicii medicale gratuite oamenilor fără venituri, fără asigurări medicale, sau servicii ‘avantajoase’ celor cu venituri mici și medii. Cât timp aceste intervenții sunt etice, iar prin acele Fundații nu se spală bani, nu consider că e necesar ca acei medici să declare public că sunt și interesați de cazuistică, de cercetare (cât timp este etică!), în alte cuvinte că altruismul lor are și un con de umbră de egoism profesional. Oamenii se pot gândi și singuri la asta, iar cei care nu se gândesc, simt că nu au nimic de pierdut, sau aleg, cu încredere, să meargă pe mâna acelui medic, pe bisturiul acelui chirurg. Decizia lor nu ar fi alta, chiar dacă ar ști că Fundația e interesată și în cazuistică și cercetare. Nu doar pentru că nu au altă soluție, fiind la limita sărăciei sau fără venituri, ci pentru că de regulă, între acei pacienți și familiile lor se stabilește o relație de încredere cu medicul respectiv. Încrederea în medic, raportul care se stabilește cu medicul (cum îți vorbește, ce atitudini are față de tine înainte de operație, înainte de anestezie sau pe parcursul unui tratament) au o influență imensă pentru vindecare, pentru ca trupul să se mobilizeze și  să răspundă bine la o intervenție medicală, făcută cu responsabilitate și nu în bătaie de joc.
La fel e și în psihoterapie: pentru a obține rezultate bune, relația profesională cu terapeutul e cel mai important aspect, nu metodologia, nu tehnicile folosite de terapeut.

Ce este totally safe în medicină? Corpul uman este unic in felul cum răspunde, așadar, chiar și  o intervenție testată printr-o cazuistică și experiență profesională bogată, poate avea efecte diferite asupra diverșilor pacienți. Starea emoțională, încrederea, curajul sau frica pot da peste cap și o anestezie. Experimente medicale sunt și atunci când auzi cum un medic (nu de Fundație umanitară, ci unul privat) urlă la un pacient în timp ce alții sunt în sala de așteptare. Mi s-a întâmplat.

Ca medic la o Fundație umanitar-socială, pentru a fi onest, nu e nevoie să crezi că intervenția ta îl va face pe un copil sau un adult să fie, la un moment dat, apt pentru o viață socială normală. Important e ca medicul sa fie sincer cu părinții acelui copil, să le explice care sunt riscurile și maximul- minimul de ‘abilități’ care se pot câștiga în urma intervenției. Pentru cineva cu o patologie extrem de complexă  (fizic și psihic), sau pentru familiile acestora, poate fi importantă o cât de mică îmbunătățire a calității vieții și a stării generale (fizice-emoționale). Contează target-urile realiste, cât se recuperează din patologie, și cum să trăiești mai bine chiar și cu boala, cu afecțiunea care nu se vindecă total.

Chiar și omul sănătos poate ajunge să nu aibă o viață socială ‘normală’, la un moment dat, din tot felul de alte motive. Și ce este normalitatea socială, când societatea are oricum patologia ei? Every little helps.