Ce-i afară zugrăvit…

Metoda preferată de „modelare” a realităților a fost și este, în bună parte, întocmirea unor „Planuri de măsuri”. Adică, un grup sau mai multe grupuri au pus ori pun pe hârtie (acum, în special pe calculator) ceea ce ar urma să se întâmple în perioada următoare într-o anumită sferă de preocupări, în cele mai diferite entități, de la bază până la scară națională. Uneori, după expirarea termenelor de aplicare a respectivelor Planuri, se întocmeau și se întocmesc Rapoarte referitoare la modul în care s-a acționat și la rezultatele înregistrate în comparație cu scopurile propuse. Cu această – să zicem – introducere în temă nu intenționez să țin o lecție de management. Pur și simplu, voi face trimitere, în principal, la anumite Planuri de măsuri, în completarea precedentului episod al rubricii de față.

În ultimul an al „Epocii de Aur”, 1989, Sărbătorile pascale au coincis cu marcarea zilei de 1 Mai. Ca de obicei, în întâmpinarea Zilei Muncii (cum se numea atunci Ziua solidarității internaționale a celor ce muncesc) s-au întocmit planuri de măsuri la toate nivelurile și în toate sectoarele de activitate. Tot ca de obicei, tonul a fost dat de la vârf, prin CC al PCR, cu Planul aferent aprobat personal de Nicolae Ceaușescu. Ideea directoare consta în preamărirea Cuplului prezidențial pe seama căruia se puneau organizarea și desfășurarea „marii manifestări antifasciste și antirăzboinice din 1 Mai 1939” de la care se împlineau 50 de ani. În subsidiar, totul era conceput și pentru umbrirea (marginalizarea) Sărbătorilor pascale. Evident, sub semnul obsesiilor legate de „combaterea misticismului”. Asupra unor aspecte relevante pentru obiectivul menționat, voi stărui în cele ce urmează.

Așadar, în cercurile înalte s-au revizuit Programele „clasice” în funcție de „specificul” perioadei, respectiv suprapunerea Paștilor pe intervalul sărbătoresc al începutului de mai (se avea în vedere și marcarea Zilei Tineretului, 2 Mai).

Adunarea festivă a avut loc în după-amiaza zilei de 29 aprilie, la Sala Palatului. De la început s-a remarcat absența ostentativă a ambasadorilor tuturor țărilor membre ale Pieței Comune, ai SUA și Canadei. În rest, nimic special.

Planul de măsuri se referea și la cele patru „zile libere” care, într-un fel sau altul, se dorea a fi și un „amortizor social” în situația deosebit de tensionată, provocată de degradarea nivelului de trai al majorității populației țării, de spulberarea speranțelor că, în urma achitării datoriei externe, viața cotidiană va fi ceva mai ușoară.

Planul de măsuri indica – între altele – „să se asigure condiții cât mai favorabile cu putință (în starea de austeritate prelungită) în stațiunile de odihnă de la munte și de la mare, să se suplimenteze parcul feroviar și cel auto, aflate în circulație, inclusiv în zonele de agrement din preajma orașelor; teatrele să prezinte, în acea perioadă, câte trei spectacole pe zi (cu un repertoriu cât mai interesant, cât mai accesibil); cinematografele să funcționeze și cu program matinal; la rândul lor, muzeele și expozițiile să fie puse la dispoziția publicului larg de la primele ore ale dimineții”.

Bineînțeles, bisericile, în special cele de la sate, erau pline, așa că autoritățile primiseră ordine stricte să lase libertate deplină credincioșilor să petreacă Paștele potrivit dorinței lor. Totodată, s-a avut grijă ca programele căminelor culturale să includă prestațiile unui număr cât mai mare de interpreți vestiți ai muzicii populare, de formațiuni folclorice la fel de renumite.

În aproape tot ce s-a întreprins – potrivit Planului de măsuri – s-au luat în considerare și operațiunile, la scară internațională, prin care regimul de la București era ținut permanent sub „focul încrucișat” al celor care îi solicitau respectarea necondiționată a drepturilor omului, cu accent pe libertatea religioasă. În special clerul din Diasporă îl condamna de Nicolae Ceaușescu cu o severitate ieșită din comun pentru politica ateistă, pentru refuzul de a acorda greco-catolicilor cadrul legal de care beneficiaseră până în 1948, precum și multe altele.

Dispunem de o bibliografie extrem de bogată referitoare la Sărbătorile Pascale din „Epoca de Aur”. După prigoana din „obsedantul deceniu”, dar și după interdicțiile ulterioare (e drept, mai subtile), atmosfera din perioada Paștilor în ultimul an al domniei Cuplului Ceaușeștilor (1989) se dorea mai destinsă, însă pretutindeni erau resimțite sechelele acțiunilor de combatere a „misticismelor”, a „superstițiilor”. Se dovedea deosebit de persistentă amărăciunea generalizată provocată de demolarea a zeci și zeci de biserici, de mănăstiri, nu numai din Capitală, ci și din numeroase alte localități ale țării.

O puternică emoție, cu numeroase reverberații în timp a provocat demolarea Mănăstirii Văcărești, decizie irevocabilă, luată la fața locului, de Nicolae Ceaușescu, la 2 decembrie 1989. Un larg ecou a avut în România și în străinătate succesive scrisori de protest semnate între alții, de Constantin Noica, Răzvan Theodorescu, Geo Bogza, Zoe Dumitrescu-Bușulenga (care era membră a CC a PCR), Dinu C. Giurescu, Dan Nasta, Peter Derer. Pentru salvarea monumentului a inițiat demersuri politice mai ales arhitecta Henriette Delavrancea-Gibory, fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Inițial, N.C. a dorit să construiască pe acel spațiu Tribunalul București. Pentru evitarea demolării Mănăstirii s-au prezentat 12 variante elaborate de specialiști. Machetele au fost amplasate pe pasarela care lega sediul Comitetului Central de Sala Plenarelor. Fiul meu, arhitect la Institutul „Proiect București” a lucrat – și el – la confecționarea machetelor. După demolarea bisericii Văcărești, în 1989, Nicolae Ceaușescu a renunțat la construirea Tribunalului și a optat pentru ridicarea unei gigantice săli cu o capacitate de 12.000 de locuri pentru desfășurarea congreselor și a altor manifestări de aceeași amploare.

În Arhiva Multimedia a TVR se află mii de metri de peliculă (vizionate de mine de-a lungul mai multor luni) care se completează cu documente de necontestat imaginea de ansamblu a lucrărilor de demolare a Mănăstirii Văcărești, de la vizitele de lucru ale lui N.C. în acea zonă, la indicațiile date vreme de mai mulți ani pentru schimbarea radicală a înfățișării urbanistice a Căii Văcărești.

De asemenea, în Arhiva Națională Istorică se află o listă a lăcașurilor de cult demolate în București, cele mai multe monumente istorice (în paranteză, este menționat anul demolării; chiar dacă unele denumiri se repetă, precizez că era vorba despre biserici și mănăstiri diferite): Enei (1977), Albă Postăvari (1984); Mănăstirea Cotroceni (1984); Izvorul Tămăduirii (1984); Gherghiceanu (1984); Spirea Veche (1984), Sf. Nicolae Sârbi (1985), Sf. Nicolae (1986); Sf. Nicolae Jitnița (1986); Mănăstirea Pantelimon (1986); Doamna Oltea (1986); Olteni (1987); Sf. Vineri (1987); Mănăstirea Văcărești (1987); Sf. Spiridon Vechi (1987); Bradu Staicu (1987); Sf. Treime (1987), Sf. Mina (1985); Izvorul Tămăduirii (1982); Buna Vestire (1981).

Mai trebuie să consemnez, revenind la anul 1989, că pentru noaptea Învierii s-au luat măsuri speciale de ordin propagandistic în vederea contracarării „pe viu” a acuzațiilor privind încălcarea drepturilor religioase în România. Dealul Mitropoliei fusese luminat „a giorno”; în întreaga zonă s-au reparat și vopsit ziduri, garduri, trotuare, s-au spălat monumente, astfel încât străinii invitați special cu acest prilej să ne viziteze țara să vadă cu ochii lor cum se săvârșiseră slujbele de Paști. La rândul lor, numeroși corespondenți ai presei internaționale – cu mijloace proprii sau cu ajutorul operatorilor de la Studioul „Alexandru Sahia” și de la Televiziunea Română – au avut posibilitatea să înregistreze secvențe menite să impresioneze o lume întreagă. Oficiul pentru Relațiile cu Străinătatea al RTV a transmis filme cu durate de mai multe minute prin mecanismele schimburilor de actualități din acele zile de sărbătoare.