Ce Mogul ar face asta azi cu presa din proprietatea sa?

Din „Îndreptarea”, apărută duminică, 8 noiembrie 1924, decupez această epistolă, așezată stânga, sus, pe pagina întâi:

„O scrisoare a d-lui General Averescu

Domnule Director

Zilele acestea s-au publicat în «Îndreptarea» mai multe articole împotriva d-lui N. Iorga, pornite din indignare provocată de recentele d-sale atacuri în contra mea.

Atacurile însă, în deobște, acelea ale d-lui Iorga în deosebi, mă lasă perfect rece. Prin nimic justificate, ele rămân absolut fără nici un efect.

De altfel, opinia publică de mult mi-a făcut cinstea de a-mi dărui o armură foarte solidă, de care s-au sfărâmat rând pe rând, chiar săgețile cele mai veninoase și mai iscusit îndreptate asupra mea.

Vă rog de aceia, Domnule Director, când veți mai primi asemenea articole, să mulțumiți în numele meu autorilor, dar să nu le mai dați ospitalitate în coloanele ziarului nostru.    

Merg, în această privință și mai departe. Aș fi de părere că nici atitudinile sau ideile politice ale d-lui Iorga însuși, sarcină de care s-a achitat, după cum știți prea bine, cu așa mare talent și atât de plastic, în propriul d-sale ziar. Cel mult, «Îndreptarea» va putea, din când în când, pune pe două coloane opiniile d-lui Iorga.

Primiți, vă rog, Domnule Director, împreună cu mulțumirile mele, încredințarea celor mai bune sentimente ce vă păstrez.

General AVERESCU”

 „Îndreptarea” e oficiosul Partidului Liga Poporului al cărui președinte era Generalul Alexandru Averescu, fost și viitor prim-ministru. În anii interbelici, ziarele de partid nu trăiau din tiraj, ci din banii dați de liderii partidului. Nicolae Iorga, aflat la discreția cunoscutelor sale hachițe, deși coleg de Opoziție cu Generalul, îl atacase mârșav, în Parlament pe Averescu pentru nu știu ce fapte comise în timpul Războiului.

Alexandru Averescu îl provocase la duel.
Duelul nu mai avusese loc, deoarece Nicolae Iorga își ceruse scuze de la tribuna Parlamentului.

Ziarul „Îndreptarea” îi arsese lui Nicolae Iorga câteva bâte tipografice în spinare.
Aflând de asta, Alexandru Averescu le cere redactorilor să-l lase în pace pe Nicolae Iorga.
Ce mogul ar face așa azi cu presa din proprietatea sa?!

*

Obsesia Reformelor. S-a vorbit mult despre notele care asemănă Biserica Catolică și Regimul Comunist:
Pariul pe credință fără margini, excluzând categoric îndoiala; pedepsirea cruntă a ereticilor; necontenita trimitere la Părinții fondatori.

S-a vorbit mai puțin – sau, mă rog, n-am găsit eu consemnat – despre un alt element comun:
În amândouă lumile se pune din când în când chestiunea Reformei. Chestiunea Reformei, ivită și afirmată cu tulburări dramatice, apare doar în lumile așezate pe dogme.

Biserica și comunismul se înfățișează drept realități în sine, care funcționează în temeiul unor teze și principii prezentate ca imuabile.
Reforma – și nu Revoluția – exprimă punerea la îndoială a felului în care se aplică Dogma de către sistem și nu Sistemul ridicat pe Dogmă.

De aici, notele comune ale Procesului de Reformă:

• 1) Reformatorii nu-și permit să conteste Dogma, sau să nege existența Scrierilor fondatoare. Ei denunță Prezentul ca nerespectând autenticele sensuri ale Dogmei.
• 2) Bătălia între Reformiști și Tradiționaliști se duce exclusiv în jurul Interpretării.

Scrierile fondatoare sunt luate la puricat, dezbătute controversat, citate, invocate. Culmea e că fiecare parte beligerantă găsește în același text sensuri diferite, opuse chiar.
La o adică, prin convocarea frenetică a Dogmei și Reformiștii sunt dogmatici.