Ce nu au înțeles (încă) alegătorii

Titlul este unul riscant. Adică vine domnule cineva să ne explice nouă, electoratului, ce nu am înțeles noi și știe el mai bine. Însă, dacă este să fim sinceri vom descoperi fiecare, în felul nostru, că ne facem vinovați de măcar unul dintre ,,păcatele electorale” de mai jos.

Țin să spun din start că acest articol nu vizează alegătorii unui partid anume. Absolut toți, inclusiv subsemnatul, suntem vinovați de măcar unul dintre păcatele electorale despre care vorbesc mai jos. Deci, mai sănătos ar fi să recunoaștem că, în doar trei decenii de exercițiu democratic, am păcătuit politic, cu gândul și cu fapta, cât alte națiuni în sute de ani de democrație. Cum din greșeli se învață cel mai bine, haideți atunci să vedem pe unde mai greșim când vine vorba de politică.

Și ce context mai prielnic să arătăm că am învățat din greșeli decât viitoarele alegeri pentru președinte din mai 2025. Din păcate, semnalele date de electorat nu sunt îmbucurătoare. Chiar și în acest context atipic și care predispune la o atentă verificare a stofei din care sunt croiți politicienii, este clar că alegătorul român nu este încă obișnuit cu efortul de a verifica politicianul. Anul trecut, în patru rânduri de alegeri, s-a vota mai mult instinctiv, la nervi, fără verificări minimale, fără să gândim cum ne afectează votul pe termen mediu și lung, fără a ne gândi la interesul nostru. Aceasta ar fi și păcatul nostru de bază. Să fim sinceri cu noi și să recunoaștem că facem verificări mult mai temeinice atunci când ne cumpărăm un telefon decât atunci când votăm un politician. Până și pe o cutie de biscuiți te uiți mai atent să vezi câte E-uri și îndulcitori are. La ,,E-urile” și ,,îndulcitorii” din retorica politicienilor însă nu prea ne uităm. Probabil că dacă votul era pe bani și costa măcar cât un smartphone sau un pachet de biscuiți atunci eram mult mai atenți. Desigur, votul este gratis, dar nu ar trebui să fie și gratuit.

Fără a avea pretenția de a epuiza metehnele noastre de alegători haideți să vedem doar câteva din păcatele noastre în funcție de simpatiile politice principale ale momentului.

Alegătorul clasic PSD nu vrea să priceapă că acest partid nu este de fapt un partid de stânga ci partidul cu cei mai mulți membri burghezi, mari capitaliști și bugetari de lux. Nici măcar atunci când alesul PSD îl sfidează de la volanul unei mașini de sute de mii de euro sau dintr-un palat de milioane de euro, bietul votant clasic PSD nu se poate abține să nu-l voteze și chiar să-l scuze pe boier cu celebrul ,,a furat dar a și făcut”.

Alegătorul PSD nu vrea să priceapă că un stat nu poate funcționa doar cheltuind orbește fără a mai și produce, că stânga nu înseamnă doar pomană și protecție socială contra voturi, că nu se poate merge la nesfârșit pe deficit bugetar, pe împrumuturi masive ale statului. Până când electoratul PSD nu va înțelege că acest partid nu este un partid real de stânga nu vom putea avea partid de stânga autentic în această țară. Cantonarea obsesivă a electoratului pe acest PSD îmburghezit și aristocrat a distrus practic orice posibilă alternativă sănătoasă de stânga.

Dacă alegătorul PSD să zicem că mai are niște scuze legate de pătura socială și mediul din care provine, alegătorul clasic PNL este deja suspect de masochism. Ce naiba oferă acest  partid simpatizanților săi din categoriile: antreprenori, industriași, liber profesioniști, clasă de mijloc? Să recapitulăm din succesele recente ale liberalismului românesc poate am omis ceva. Avem așa: o alianță cu PSD, măsuri de sabotare a mediului românesc de afaceri, lipsa oricărei idei de relansare a industriei și antreprenoriatului românesc, dezvoltarea unei caracatițe locale pe modelul PSD. Ce să mai, Partidul NAȚIONAL Liberal a ratat până și valul naționalist, deși are cuvântul național în nume și în ADN.

Mai nou, simpatizanții liberali votează mai ales politicieni liberali bugetari, care au lucrat o viață la stat. Dacă mai scapă și un liberal om de afaceri, mai mereu se descoperă că era de fapt campion la afaceri cu statul.

Mai grav, alegătorul liberal nu vrea să priceapă nici mort că un stat nu poate funcționa numai după cum cântă oamenii de afaceri și capitalul. După mintea alegătorului liberal cam tot ce are simpatii de stânga este periculos, toți bugetarii sunt niște paraziți, impozitele trebuie reduse la minim iar miliardarul și cerșetorul ar trebui să plătească aceleași taxe.

Până când alegătorii liberali nu vor pricepe că PNL nu mai este un partid de dreapta ci doar o gașcă oportunistă care, alături de PSD, formează ,,noua burghezie” branșată adânc la resursele publice, nu avem șanse să vedem un partid adevărat de dreapta.

Și uite așa, ajungem și la electoratul USR. Acest electorat este de două ori în eroare, de vreme ce ei nu se înșeală doar asupra identității politice a partidului ci și asupra identității lor politice ca alegători. Nu o să insist asupra identității politice a USR deoarece, după atâtea repoziționări, orientarea lor precisă este mai degrabă o chestiune de prognoză meteo decât de analiză politică.

Cât privește pe alegătorii clasici USR, deși se cred de centru-dreapta, de fapt, ei ar trebui să fie electoratul clasic de stânga. Cum pot acești oameni, care în marea lor majoritate sunt doar angajați ai corporațiilor, să îmbrățișeze doctrina politică de dreapta, adică a patronilor lor, rămâne un mister sociologic. Acești oameni, destul de prost tratați la anumite aspecte de către patronate, tot nu înțeleg că interesele lor sunt mai degrabă în zona activismului de stânga, al mișcărilor sindicale, al protejării drepturilor celor mulți și slabi în fața capitalului. Senzația lor este că dacă locuiesc în marile ,,metropole” ale patriei, lucrează la o companie internațională pe un salariu bunicel se cheamă că sunt undeva peste cei care votează cu stânga. Nimic mai fals. Relația clară de subordonare a alegătorilor useriști față de capital, combinată cu faptul că statul este slugarnic față de patronatul pentru care aceștia lucrează, îi expune la problemele clasice ale proletariatului, fapt care ar trebui să orienteze acest electorat spre un partid modern de stânga care să le apere interesele. Deci, în mod logic votanții USR ar fi trebuit de fapt să se organizeze în sindicate și să voteze cu partide de stânga moderne.

Din păcate, votantul clasic USR are convingerea fermă că întreaga României ar trebui condusă precum o corporație, de către corporatiști, numai pentru corporatiști, cu negarea totală a identității noastre naționale și a intereselor păturilor mai de jos ale societății.

Votanții USR, deși se declară apărătorii diversității, de fapt sunt un electorat profund radicalizat și adesea cataloghează drept retrogradă orice altă idee, opinie, cale politică, socială și economică. De fapt, electorat mai autoizolat în propria bulă politică nu a existat până la apariția suveraniștilor care, deși par din alt film, au același mod unilateral și categoric de a se raporta la realitate și de a respinge orice alte posibile soluții politice.

Adepții USR omit și că, pentru un partid antisistem răsărit din efervescența străzii, liderii săi s-au cam îmburghezit, s-au dedulcit la funcții, au avut și probleme de corupție și au deviat considerabil de la linia pură și dură de acum câțiva ani.

Până când electoratul userist nu va realiza că interesele sale sunt în zona de stânga și că România nu este corporație nu avem șanse de a direcționa pe o cale pozitivă energiile acestui grup social important și relevant.

Tocmai pentru că sunt pe val acum, alegătorii suveraniști comit serioase erori de apreciere la care ar trebui să fie atenți, mai ales dacă se dorește canalizarea într-o direcție pozitivă a energiilor curentului suveranist.

Primul lucru de înțeles ar fi cel desprins din lecția USR, anume că nu este deloc bine să te autoizolezi în propria bulă politică și să respingi categoric orice altă ideea politică.

Deja asistăm la un fenomen periculos în care alegătorii suveraniști cataloghează deloc măgulitor și extrem de categoric, ca să nu spun agresiv, pe oricine are altă opinie decât a lor.

Electoratul suveranist face aceeași greșeală făcută de cel userist acum ceva timp, anume crede că dacă lupți împotriva unor nedreptăți evidente, împotriva unei clase politice corupte, împotriva sistemului ai automat dreptate în tot ceea ce faci și ce spui și că soluțiile politice propuse de tine nu doar că sunt 100% corecte dar că ar trebui împărtășite și de restul națiunii fără comentarii sau critici.

O a doua greșeală, repetată de suveraniști după modelul userist, este de a sprijini o mișcare politică și niște politicieni doar pe baza unor idei generale de genul: suveranitate, patriotism, apărarea tradițiilor, demnitate în relația cu alte țări, destructurarea sistemului corupt etc. Cum nici temele obsesive ale anticorupției, digitalizării, eficientizării statului, cu care USR și-a ținut captiv electoratul vreme de ani, nu au produs rezultate sociale palpabile, nici temele suveraniste de acum nu au șanse să aducă ceva bun în viața noastră dacă nu sunt dublate și de măsuri concrete. Suveranismul, patriotismul ca și anticorupția sau digitalizarea nu țin de foame și sunt idei prea generale și prea vagi pentru ca cineva să dea un vot doar pe baza lor. Adică, mai trebuie și ceva carne pe osul acesta suveranist pentru ca să ne țină de foame în viitor.

Electoratul suveranist trebuie să înțeleagă rapid că soluția la problemele României trebuie să fie universală și să includă toți cetățenii nu doar pe cei care gândesc precum ei. Problema ,,celorlalți” nu poate fi rezolvată prin ignorarea ei sau, mai rău, prin intimidarea lor.

Nu vreau să supăr pe nimeni, dar măsuri mai vagi și mai lipsite de substanță și argumentație ca la partidele suveraniste eu nu am văzut în toată istoria recentă a politicii românești, care, sărăcuța, nu a abundat în soluții prea bine fundamentate.

Alegătorii suveraniști trebuie să se întrebe ce votează de fapt atunci când votează un politician suveranist? Desigur, prin vot poți să-ți manifești aderența la niște valori tradiționale,  la o cultură și un mod de viață și poți da un vot de blam ,,celorlalți”. Dar, dincolo de lozinci și acest vot reactiv, alegătorul suveranist trebuie să se întrebe dacă politicienii votați de el vin la pachet și cu niște măsuri politice concrete, fundamentate și realizabile.

Lipsa soluțiilor concrete și viabile din platformele politice ale suveraniștilor mă fac să suspectez că există credința că, în mod miraculos, adeziunea la niște idei generale și la politicienii care le formulează, vor genera, prin modalități neștiute, și efecte pozitive în economie și societate. Mie asta mi se pare clar o confuzie între politică și credință sau un wishful thinking cum zice englezul.

Este evident că răspunderea cea mai mare se sprijină acum pe umerii alegătorilor suveraniști. Ca și electoratul USR la vremea lui, electoratul suveranist are șansa istorică de a schimba istoria României. Deci, atenție mare, mai ales că nu aveți garanția că politicienii suveraniști se vor ridica la înălțimea momentului istoric și a șansei pe care le-o veți pune în brațe.

Până la urmă, indiferent de simpatiile politice, toți alegătorii trebuie să-și pună o serie de întrebări sincere și să adere la un set minimal de principii pe baza cărora să-și dea votul. De exemplu, ar trebui ca toți să acceptăm că soluțiile politice, indiferent de partid, trebuie să vizeze și să profite tuturor românilor. Pentru a ne fi tuturor mai bine, soluțiile politice trebuie mereu să aibă o finalitate practică în sensul îmbunătățirii calității vieții tuturor cetățenilor și, indiferent de opțiunea politică, trebuie să lucrăm împreună la proiectele fundamentale, pentru interesul întregii națiuni și tuturor românilor.

Trebuie să recunoaștem ideile bune chiar și când vin de la ceilalți. O ideea politică care s-a dovedit benefică pentru cetățeni trebuie susținută de toate partidele politice, indiferent de ce partid a propus acea idee.

Trebuie să ieșim din bula electorală creată de rețelele sociale. Trebuie să discutăm mai mult, față în față, să ne prezentăm ideile politice, să ne contrazicem cât mai mult dar cât mai civilizat, pentru a vedea dacă ideile noastre trec testul judecății celeilalte tabere și al societății în general. Cel mai mare pericol este să nu-l mai ascultăm pe cel care ne critică opțiunile politice. Cel mai mare pericol este acela de a ne autoizola în confortul propriei bule politice.

Trebuie să fim foarte pragmatici. Fiecare alegător trebuie să-și cunoască interesele economice și sociale și să voteze în concordanță cu acestea dar fără a uita că interesul comun al nostru ca națiune primează întotdeauna. Trebuie să fim pragmatici dar și solidari.

Trebuie să fim mult mai exigenți cu politicienii. Votul nu se dă, se câștigă. Din acest motiv, cel care cere un vot trebuie temeinic verificat, studiat și supus încercărilor. Buna lui credință nu se presupune ci se deduce din temeinica analiză a faptelor sale.

Trebuie să punem mai mult accent pe calitățile umane ale politicienilor. Nu este suficient ca oamenii politici să fie cinstiți și competenți. Aceste calități sunt inutile dacă ei nu au un minim nivel de compasiune față de toți românii.

Și, cel mai important, trebuie să trecem toată această frământare politică, inerentă unei democrații vii și unei lumi în profundă schimbare, fără să ne facem rău unii altora și fără să lăsăm pe nimeni în urmă. Să ne asigurăm unii pe alții că, indiferent ce idei politice susținem, nimeni nu va suferi în această țară pentru faptul de a avea o anumită orientare politică.

Aceste principii de bază le tot repet fetiței mele de doar nouă ani în speranța că la primul ei vot va evita multele greșeli pe care eu, noi, le-am făcut.