„Ce păcat că nu ești bărbat. Ai fi ajuns atât de departe, cu mintea ta. Dar ești femeie”

Era o după masă de vară caniculară, anul să fi tot fost 1982. Era vacanța de vară și venisem din provincie, de la bunici, să încep o viață nouă în București. Cu valize și celelalte bagaje de viață deprinsă în burgul transilvănean. Tata se recăsătorise și cumpărase, în rate, un apartament în zona centrală, buricul Bucureștilor, pe lângă Teatrul Național. Eu umblam cu gura căscată prin Centrul Vechi, de dimineața până seara, cu sora mea mai mică și fratele nostru prin alianță. Mă cucerise Bucureștiul vechi și îmi plăcea senzația de asfalt încins ce parcă se topea sub sandale. Mersul aproape în fugă, un slalom special printre trecătorii grăbiți, sentimentul puterii pe care-l simțeam reușind să evit coliziunile cu oamenii caldarâmului, săgeți țâșnind din case, locuri de muncă, localuri, săli de teatru, expoziții sau cinematografe: oameni mereu preocupați, adânciți în gânduri, pe roata vreunei trebi. Îndrăgostiții își făceau veacul prin parcuri, se țineau de mână, se sărutau pe câte-o bancă. Aveau ritmuri mai lente, liniștitoare, care-mi erau mult mai familiare. Văzusem îndrăgostiți și în burgul copilăriei. Pe mine, îmbrânceala mă dăduse gata, de-mi făcusem program zilnic de peregrinări în ritmuri furibunde, să domin nebunia orașului, prin slalom special, ca pe pârtia de schi de la Păltiniș.

În acea după masă, tata făcu un anunț special, pe un ton aparte: „mergem să vezi un scriitor. E coleg cu mine la redacție.” Profesia de jurnalist, mai degrabă ziarist, cum se spunea pe atunci, mă lăsa rece. Ziaristul era om. Cuvântul scriitor lovi însă în timpane, trezindu-mi toată atenția. Un scriitor intimida, era un fel de uriaș, mai mult decât om. Lecturile mele de până la doisprezece ani s-au rezumat la basme, povești, ficțiune, la care avusesem acces prin limba română și germană, în egală măsură.

Am intrat în casa scriitorului, cu niște sandale de lac roșu, lustruite. Cele mai bune sandale, aduse din burgul transilvan, pentru ocazii aparte. Scriitorul locuia în spațiul din jurul unui scrin, sau masa lui de scris, flancat, din toate punctele cardinale ale încăperii, de scuturi uriașe de cărți care tapetau pereții de jos până sus, în semi-obscuritate, clar-obscur. Țin minte lumina unei veioze, mai puternică decât lumina zilei, care intra totuși cu îndrăzneală de matroană, pe geamul prin care se putea ajunge la o curte cu pomi. Scriitorul fuma pipă și nu a vorbit mult. Sau poate eu nu am auzit vorbele, din pricina imaginilor inedite ce trebuiau scanate cu concentrare, ca atunci când citeam o carte ce n-o puteam lăsa din mână.

La paisprezece ani, după o ședință cu părinții, i-am spus lui tata ce vreau eu să mă fac: scriitoare și ziaristă. Era o seară plăcută de vară, coborâse încet geana nopții peste strada pe care făceam declarația planurilor mele de viitor. Tata s-a crispat și a devenit ferm, nedispus la compromisuri: „nu ziaristă. Asta, nu. Iar scriitoare va fi greu. Mai bine studiezi Medicina, vei avea întotdeauna un loc de muncă.”

În familia mea era deja o tradiție să tocești ani de zile ca să intri la Medicină. Era un fel de competiție între veri primari și cei de gradul doi. Să rupi cartea de Anatomie, Chimie și Fizică. În imaginația mea s-a făcut noapte din pricina acelui proiect de viitor, dar am zis că o să fac medicina, atunci. Până la acea vârstă a buletinului, mi-au zis destui oameni mari, toți bărbați: „Ce păcat că nu ești bărbat. Ai fi ajuns atât de departe, cu mintea ta. Dar ești femeie.” Erau sinceri și spuneau doar ce gândeau, dar ce clocot de mânie trezeau în mine. Deși vedeau asta în săgețile ochilor mei, ei o țineau pe a lor: păcat că nu ești bărbat. Coboram ștacheta aspirațiilor, ambițiilor, le ajustam constrângerilor realității. Pe scara viselor începusem ca și cosmonaut, apoi pilot de avion, om de știință, mai înainte de scriitor. Pentru mine, Medicina era o fațetă a întrecerii socialiste de atunci, norocul meu că nu am luat nota de intrare.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii