Ce s-a întâmplat pe muntele Omul. Alunecarea

”What happened on the Omul” de Walter Muston,

din revista The Wide World Magazine, Vol. XXXIV, Nr. 28, Sept. 1913.

[The Wide World Magazine a fost o publicație britanică lunară ilustrată, care a apărut din 1898 până în 1965. Se descria ca „o revistă ilustrată a intimplarilori adevărate” și în fiecare lună prezinta povești de aventură și călătorie „din viața reală” adunate din întreaga lume. Motto-ul ei era „viata adevarata este mai interesanta decât ficțiunea”]

Omul este virful unui munte inalt din Carpati, la granița dintre România și Ungaria. Domnul Muston, un britanic care locuia în România, a pornit intr-o excursie pe muntele Omul împreună cu soția și o prietenă. Aproape de vârf a avut loc un accident care aproape i-a costat viața. Povestea intimplarii teribile care a urmat este neobisnuita si prin faptul că este spusă din doua puncte de vedere: domnul Muston și jandarmii care au salvat-o pe sotia sa.

În dimineața zilei de 30 septembrie 1913, soția mea și cu mine, însoțiți de o prietenă, domnișoara Kirchner, am plecat din Sinaia, cu intenția de a traversa lanțul muntos cunoscut sub numele de Bucegi și de a coborî în Ungaria prin valea Malaesti până la Risnov. De acolo, plănuiam să mergem cu trenul la Brasov, unde soacra impreuna cu fetița mea, aranjaseră să ne aștepte cu o mașina pentru a ne aduce înapoi acasă.

Eram îmbrăcați ca pentru o excursie de vară, cu excepția faptului că soția mea avea un pulover și cizme de iarnă, iar eu o pereche în plus de mănuși groase de lână. Aceste precauții erau necesare pentru a traversa vârful Omul, cel mai înalt munte al lanțului, unde este mereu frig. Datorită cunoștințelor noastre despre această parte a lanțului, nu luam niciodată un ghid. De fapt, pericolul este în general foarte mic, deoarece traseele frecvente sunt bine bătătorite.

Prima noastră urcare din Sinaia a fost spre cel mai de jos pas montan cunoscut sub numele de Varful cu Dor, la două mii șase metri deasupra nivelului mării, pe care a trebuit să-l trecem pentru a intra în valea Ialomitei. Pe la jumătatea drumului, am întâlnit nori foarte groși, dar am reușit să ajungem în siguranță la vârf. Destinația pentru prima zi a fost o mănăstire numită Mănăstirea Pestera, unde mai mulți călugări păzesc o grotă foarte frumoasă. Am ajuns acolo devreme după-amiaza și am avut destul timp să ne odihnim înainte de a începe o zi foarte grea de urcus.  A doua zi dimineață, după ce am vizitat o cascadă locală, am început urcarea pe Omul. Drumul nostru se făcea de-a lungul cursului râului Ialomita, de la care își trage numele valea, iar când am ajuns sus pe vale dupa aproximativ două ore am fost surprinși să vedem pete de zăpadă, un spectacol destul de neobișnuit pe acest lanț muntos atât de devreme ca pe întâi octombrie. Ne-am continuat drumul până am ajuns la izvoarele Ialomitei. În acest punct, valea pare să se termine brusc într-un zid imens de stâncă, unde, din mai multe locuri țâșnesc șuvoaie de apă cristalină. Unele izvoare sunt joase, altele foarte sus, formându-se în cascade frumoase. Sus pe acest zid aparent inaccesibil de stânci este un drum foarte confortabil în condiții obișnuite, dar zăpada a făcut imposibil ca calul nostru de povară să continue mai departe, așa că singura cale rămasă era să ne luăm sacii de munte pe spate, cu mâncarea și băuturile necesare , și să continuam partea cea mai grea a urcării cu această încărcătură suplimentară. Nu ne-am așteptat la asta, altfel ar fi trebuit să avem insotitori care sa ne care bagajele,  După ce am urcat cu eforturi mari si prelungite pe valea Ialomitei, am ajuns în valea superioară foarte obosiți.

Dar, cum încă mai aveam câteva ore de urcat în față, nu avea rost să ne plângem. Pe măsură ce urcam valea spre virful Omul propriu-zis, am întâlnit mai multă zăpadă, care a devenit tot mai adâncă, până când ne-am trezit într-un mediu real de iarnă, cu zăpadă până la talie. Frigul nu l-am simțit însă, pentru că efortul ne-a ținut de cald. Am ajuns pe vârful Omul, la două mii cinci sute unsprezece metri, foarte obosiți și flămânzi, la ora cinci după-amiaza, cu două ore mai târziu decât am estimat.

Pe partea maghiara a vârfului Omul, deoarece aceasta este granița dintre România și Ungaria, există o casă de adăpost din piatră, fără uși sau ferestre. Aici am fost nevoiți să ne odihnim, în ciuda frigului, pentru a ne revigora înainte de a porni la coborârea văii Malaesti. Am terminat ultima carne rece și o sticlă de vin, lăsând sticla goală în zăpadă care acoperea podeaua casei. „Următoarea persoană care va veni pe aici va fi, fără îndoială, încântată să găsească sticla”, am spus, și era o vorbă adevărată, pentru că eu și domnișoara Kirchner am găsit sticla și am luat-o cu noi a doua zi. În valea Malaesti, la două ore și jumătate de mers de la vârful Omul, pe vreme frumoasă, există un adăpost montan deschis în lunile de vară, unde alpiniștii pot găsi o mâncare bună și un pat bun. Aveam această casă în minte și ne-am gândit să ajungem acolo în jurul orei opt seara. Mersul a fost foarte dificil în prima parte a coborârii, iar domnișoara Kirchner, care nu era obișnuită cu zăpada ca mine și soția mea, a fost foarte lentă. După ce am luat primul colț, însă, mersul pe jos a devenit mult mai bun și am reușit să rămânem bine împreună. În acest moment, pozițiile noastre erau următoarele: soția mea în față, domnișoara Kirchner a doua și eu în spate, la aproximativ douăzeci de metri distanță intre noi.

Curind, am ajuns pe marginea unei pante foarte periculoase, unde o potecă abruptă și întortocheată duce spre valea de dedesubt, iar soția mi-a strigat că zăpada este înghețată și că este greu să stai în picioare. Abia vorbise, ca domnișoara Kirchner a alunecat și, cu un țipăt, a dispărut pe versantul muntelui. Am strigat-o pe soția mea să se așeze și să mă aștepțe în timp ce m-am dus după domnișoara Kirchner să văd dacă pot să o aduc din nou pe poteca. Mișcându-mă cu prudență, am reusit să cobor, deoarece zăpada nu era atât de alunecoasa pe pantă ca acolo unde stătusem noi. După ce am coborât cam cinci minute, am fost ușurat să constat că glisada domnișoarei Kirchner fusese oprită de o piatră mică și cel puțin nu era rănită. După câteva minute urcam din nou și am ajuns curând în vârf, doar ca să descoperim că soția mea dispăruse! Am strigat, am fluierat fără să primesc niciun răspuns, așa că am decis să avansez cu grijă în genunchi spre locul unde o văzusem ultima dată. Acest lucru s-a dovedit foarte dificil, deoarece cu cât mergeam mai departe, cu atât zăpada devenea mai tare. Eram nedumerit, mă întrebam cum de a ajuns atât de departe. Cel puțin acolo unde zăpada era puțin mai moale, am văzut câteva urme. Imediat în lateral erau urme pe pantă, ca și cum ar fi căzut sau coborât. Am crezut că este posibil să fi recunoscut unde era sau ar fi trebuit să fie poteca, pentru că totul era acoperit de zăpadă. Totuși, nu am putut să o las pe domnișoara Kirchner acolo, așa că i-am recomandat să mă urmeze, dar cu cea mai mare grijă și să se asigure că va face o gaură în zăpadă cu călcâiul la fiecare pas. Panta de aici era foarte periculoasă, dar, folosind toate măsurile de precauție și mișcându-ne foarte încet, am reușit să inaintam în siguranță. D-soara Kirchner a mai alunecat odata și a trecut pe lângă mine cu mare viteză. Când a trecut, am încercat să-i apuc mâneca, dar nu am putut sa opresc. Din noroc, însă, s-a oprit puțin mai jos și m-a așteptat. Am început să fiu ingrijorat pentru ea, deoarece părea că nu poate rezista deloc. A mai alunecat de două ori după aceea și a căzut pe umerii mei ca un sac de făină, dar, din fericire pentru amândoi, aveam o priză bună cu călcâiele în zăpadă.