Ce s-a întâmplat pe muntele Omul. Pierderea speranței și miracolul

”What happened on the Omul” de Walter Muston,

din The Wide World Magazine, Vol. XXXIV, Nr. 28, Sept. 1913,

Cu experiența umblarii pe versantul înghețat al muntelui, am început să-mi pierd orice speranță că săraca mea soție a ajuns la adăpost. Trebuie să i se fi întâmplat vreun accident, iar pentru că era imposibil pentru noi, fiind situați cum eram să coborâm muntele pe partea maghiară și să încercăm să o găsim, am decis că cel mai bine ar fi să ne întoarcem cât mai repede la Sinaia și să trimitem ajutor de pe acea parte. Încă a trebuit să trecem prin multă zăpadă adâncă și moale înainte să ajungem pe vârful Omulului, iar în starea noastră obosită și slăbită a durat mult timp; de fapt, era aproape ora cinci când am pornit pe partea românească. Am încercat să-mi grăbesc tovarășul, de teamă să nu fim din nou ajunsi de noapte, dar nu a fost de folos. Picioarele îi erau foarte înghețate și progresul nostru era foarte lent, pentru că ea abia putea merge.

Deși vârful muntelui era scăldat în lumină clară a soarelui, cu un cer albastru adânc deasupra, peste tot dedesubt, cât putea privi, era o mare de nori, iar pe măsură ce coboram am intrat în straturile de nori, iar în jur totul devenea umed, rece și sumbru, ca cea mai densă ceață londoneză într-o zi rece de noiembrie. Nu păream să observăm această neplăcere, însă, atâta timp cât reușeam să găsim drumul pe valea Ialomita, în care intrasem acum. Ne gândeam la apa limpede și frumoasă de acolo, care ne va potoli setea nebună, iar foarte curând, urechile noastre au fost înveselite de vuietul binevenit al izvoarelor Ialomita. Am băut cât am vrut, ne-am spălat fețele și am continuat călătoria.

Speram să ajung la mănăstire și apoi, cu ajutorul calului călugărului, să ajung la Sinaia înainte de dimineață. Eram încrezător că pot sa găsesc drumul de la mănăstire la Sinaia noaptea, la lumina felinarului meu, pentru că cunosc foarte bine traseul. Dar, din păcate, din nou nu a fost să fie. Soarele a apus și s-a făcut rapid întuneric, din cauza norilor groși. În loc să urmez calea corectă, am rătăcit în întuneric pe o potecă de oi bătătorită, iar în întuneric complet ne-am trezit într-o ramură a văii despre care eram sigur că nu era cea buna. Așa cum arsesem lumânările cu o seară înainte, nu mai rămăsese nimic altceva decât să ne oprim. Cu ajutorul chibriturilor am găsit o bucată de piatră care să-mi adăposteasc tovarășa, iar ea s-a întins și a dormit cam jumătate de oră in epuizare totală. Dar aici, deși nu era zăpadă, era un vânt aspru, iar frigul era atât de intens încât am decis să rămân treaz pentru a doua noapte, ca sa să nu mă copleșească frigul.

Așa că am stat de pază până când domnișoara Kirchner s-a trezit, tremurând de frig. Până atunci, toți norii dispăruseră și stelele erau atât de strălucitoare încât puteam vedea ușor drumul. Astfel, am propus să ne întoarcem spre izvorul Ialomitei și să încercăm să găsim locul unde am pierdut drumul. Ne-am întors în liniște pe poteca pe care am venit și, în cele din urmă, după multă rătăcire, am concluzionat că eram în partea văii nu foarte departe de poteca corectă. Aici am așteptat lumina zilei. Imediat ce s-a luminat suficient cât să vedem direcția, am găsit rapid drumul, iar după încă două ore de mers am ajuns la Mănăstirea Pestera, unde călugării amabili au avut imediat grije de noi. Acolo am gasit un prieten de-al meu, dr. Urechia, cel mai entuziast alpinist din România, care stătea la mănăstire împreună cu soția și fiul său. Au încercat să mă înveselească, sugerând că nu i s-a întâmplat nimic rău soției mele, si că sigur trebuie să fi ajuns în siguranță la adăpostul din Malaesti. Doamna Urechia ne-a gătit repede o masă consistentă, iar după aceea, când ne-am luat rămas bun, doctorul a fost suficient de amabil să-i împrumute domnișoarei Kirchner o geacă groasă de iarnă, pentru că încă tremura după încercarea prin care trecuse. Am împrumutat calul călugărului pentru tovarășul meu și, cu papuci călduroși, am pornit in ultima etapă spre Sinaia, unde am ajuns la ora șase seara.

În timpul acelei plimbări liniștite spre casă, când toate pericolele pentru noi trecuseră, am avut timp să mă întreb ce s-a întâmplat cu soția mea. Am încercat mereu să cred că nu i s-a întâmplat nimic rău, iar când ajungem acasă o să găsesc o telegramă care să spună că este în siguranță; dar periodic, reflecțiile morbide ale unui bărbat în disperare mă cuprindeau, iar în imaginație puteam să-mi văd cel mai bun prieten întins rece și nemișcat în valea Malaesti acoperită de zăpadă. Când am zărit casa noastră din Sinaia, am văzut imediat că totul era întuneric. Doar o singură lumină era în camera servitorilor, iar inima mi s-a scufundat în interior. Când am ajuns și am întrebat dacă există vreo veste, o telegramă sau un mesaj telefonic de la Rîșnov, au răspuns negativ, iar eu am început să mă tem de ce putea fi mai rău.

Chiar și în acest sezon târziu al anului, Sinaia era plin de vizitatori la modă care își petreceau lunile de vară acolo, iar într-un timp foarte scurt mica stațiune montană era în agitație din cauza veștilor pe care le-am adus. Telegrame au fost trimise imediat în satul Risnov și în orașul Brașov, aflate in celalta parte a virfului Omul, iar eu am început să-mi formez o echipă de căutare. În același timp, un grup de doisprezece oameni a fost trimis să încerce să treacă peste Omul de pe partea noastră. Grupul meu nu s-a adunat atât de repede, deoarece mi-am dorit doar bărbați care cunosteau munții, iar cum foarte puțini români sunt alpiniști, pregătirile noastre s-au încheiat abia la ora două dimineața. Chiar și atunci, nu puteam trece frontiera înainte de ora șapte dimineața, așa că m-am întins pentru câteva ore de somn, pentru prima dată șaizeci si opt de ore.

Dimineața am trecut de frontieră cu automobilul nostru complet echipati ca o echipă de căutare montană, dar fără provizii; pe acestea ne pregateam să le cumpărăm când trecem prin Brașov, unde am si ajuns la ora opt. Aici am comandat provizii suficiente pentru trei zile, știind că nu ar trebui să putem urca prea mult pe munte în acea zi. A treia noapte de când mi-am văzut soția a trecut și, știind bine din propria mea experiență ce înseamnă să petreci două nopți în munți, m-am întărit singur la gandul că am putea sa cautam o femeie care nu mai era in viata. În timp ce automobilul era încărcat, mai aveam cam cincisprezece mile de parcurs înainte să plecăm și să pornim pe jos pe munți, un țăran care stătea acolo, evident impresionat de agitația și graba noastră, s-a apropriat si a intrebat unde mergeam, iar imediat a fost informat despre toată situație. „De ce, a exclamat el, ați ajuns prea târziu!”. „Ce vrei să spui?” am intrebat. „Știi ceva despre soția mea? Este, în viață?” El a răspuns că era în viață, fusese găsită în munți cu o dimineață înainte de doi jandarmi și adusă jos de aceștia. „Noaptea trecută, a adăugat el, a fost dusă la Brașov de un doctor Dephner si se află în prezent în sanatoriul său. Se poate imagina cu ce bucurie și recunoștință am primit această veste. Simțeam că o mare povară fusese ridicată de pe mine și că incepeam o nouă viață. Lumina a venit atât de brusc, când totul părea întunecat, încât pentru câteva secunde m-am simțit amețit. Luând țăranul de mână, am spus: „Repede! conduce-mă acolo unde este ea” cu greu puteam să cred că vorbele lui erau adevărate;  După câteva minute, însă, am ajuns la sanatoriul Dr. Dephner și mi s-a permis să-mi văd soția, tăiată și vânătă, cu picioarele și mâinile înghețate, iar cu un picior rupt și dislocat. Când m-a văzut, nu i-a venit să creadă că nu era doar o altă halucinație ca cele care o bântuisera în timpul luptei pentru viata cind era în munți.  Partea mea din poveste se încheie aici, și va fi continuată de unul dintre cei doi jandarmi care au găsit-o pe sotia mea.